Cătălina Stan

Marți, 20 Octombrie – Luni, 26 Octombrie 2020 (corectări și completări aduse de-a lungul anilor)

Dragă prietene,

Uite cum îmi vorbi iară sufletul:

– Fii cu băgare de seamă că nu te ții de cuvânt, îmi spuse acesta în urmă cu trei săptămâni.
– Identific trei semnificații posibile ale avertismentului tău, sufletule. Deci asupra cărui sens din cele trei să mă opresc? am răspuns eu după un scurt timp de gândire, reflectând profund la afirmația emisă de sufletul meu.
– Care din cele trei sensuri rezonează mai acut cu simțămintele tale interioare în clipa de față? adăugă sufletul.
– E limpede că mă atenționezi că nu mă țin de o promisiune făcută, dar care să fie aceasta dacă ar fi să o corelez cu al doilea sens al indicației tale, anume: ”nu te ții de scris”? Și cum aș putea să relaționez aceste două semnificații cu cea de-a treia pe care numai o intuiesc că ar putea însemna folosirea chakrei comunicării cu scopul de a crea prin cuvânt?
– Ai promis că vei consemna în scris extraordinarele experiențe care ți se dau. Și nu numai una sau două, ci pe toate, îmi reaminti sufletul, dându-mi o mână de ajutor să înțeleg.
– Măi să fie, dar nu mi-ai spus chiar tu, sufletule, să nu mai scriu ca să nu mă sfârșesc de tot de la osteneala asta care însoțește câteodată procesul intelectiv? De ce mă sâcâi cu indicații contradictorii? m-am burzuluit la sufletul meu, epuizată deja de atâtea conflicte interioare.
– Într-adevăr, ți-am indicat să nu mai scrii într-un timp. Nu te mustra conștiința, simțind și singură că ceva nelalocul său se petreceaîn timp ce scriai? Nu îți mai amintești că ai cerut Puterilor Supreme să îți fie golit scrisul de orice conținut și să îți fie tăiate mâinile de la încheieturi dacă scrisul tău nu mai avea substanță? Na, că era mai-mai să îl orbești și pe el, pe destinatarul scrisorilor tale, cu atâta știință a spiritului, câtă ai elaborat tu în prea multe rânduri! îmi sublinie sufletul unele din greșelile de care sunt perfect conștientă vis-a-vis de eseurile mele.
– Și cum ar trebui să procedez de aici înainte dacă până acum m-am lăsat furată de ispita vorbelor meșteșugite, dar lipsite de substanță? am întrebat cu multă curiozitate, căci fără urmă de îndoială că îmi era dor să scriu din nou.
– Lasă frazeologia fățarnică în sarcina intelectului și pune-mă pe mine în scris în schimb. Nu uita că ai de îndeplinit o anumită cerință, ori vezi bine și singură că nu e treabă ușoară să accesezi resursele inimii în mod conștient. Ai aflat între timp, desigur, că cei care pot accesa resursele inimii în mod deliberat se pot înălța deasupra solului, levitând cu multă ușurință. Inima aparține aerului, iar vântul este elementul tău preferat. Asta nu îți dă de gândit? mă apostrofă sufletul cu multă blândețe.
– Să dea de gândit cui, sufletule? Cui îi vorbești tu acum? Pe cine dojenești tu acum? Pe cine povățuiești și pe cine înveți de bine dacă de gândit mi-ai spus de atâtea ori să nu mai gândesc, ci să mă liniștesc cu desăvârșire în cugetul meu pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască pentru destinul meu! Cine sunt eu în toată povestea asta dacă eu sunt atât de bună de trimis la eșafod? Cine sunt eu dacă eul moare până la deznodământul poveștii? Sufletule, nu trebuie să fiu totuna cu tine?

Au trecut trei săptămâni de la conversația purtată cu sufletul meu și numai ce m-am luminat deunăzi, înțelegând de ce mult-iubitul meu suflet îmi vorbise despre scris, despre inimă, despre vânt și levitație. Toate acestea nu erau decât o formă alegorică de a-mi spune: ”Hai, grăbește-te iute, iute ca vântul și ca gândul de scrie, că aci vine 1 Noiembrie când inevitabil că vei comemora cei 7 ani de la atacul cerebral!” Și parcă într-adevăr că nu am pic de disponibilitate sufletească să compun un epitaf de 5000 de cuvinte în memoria vederii mele trupești pierdute când, în schimbul acesteia, mi-am primit sufletul înapoi. Și, totuși, care sarcină e mai netrebnică? Să scriu un epitaf sau o scrisoare despre ultima mea traumă adânc îngropată în măruntaiele subconștientului?

Azi e liniște totală în casă. În fapt, muzica oribilă de țambal de pe Antena Satelor, bocăniturile papucilor în podea și zgomotele emise de bunica nu se mai aud de pe la mijlocul lui septembrie, dar azi chiar e liniște deplină în casă. Eu una nu mai știu cum să mă comport într-atâta liniște înconjurătoare, încât inima îmi bate atât de tare, fiindu-mi cu desăvârșire frică să nu cobesc, ca și cum numai scriind despre această liniște va face pe careva al casei să deschidă televizorul sau să dea drumul la robotul de bucătărie sau la mașina de spălat. Efectiv, nu îmi pot opri bătăile accelerate ale inimii, atât de nefiresc de perturbat îmi este sistemul nervos de la zgomot. Cum, însă, zgomotul din casă s-a mai diminuat, m-am putut retrage în interiorul microcosmosului particular mai lesne și cu mai multă seninătate pentru a-l observa, explora și studia, dar această modificare a stării lucrurilor din casă nu a fost un cadou picat din cer, ci rezultatul unor evenimente extrem de neplăcute care iată cum s-au desfășurat. Evident că trebuie să le consemnez întrucât îmi amintesc acum că am promis în ultima scrisoare că aveam să elaborez acest subiect într-un text viitor.

Până la mijlocul lunii septembrie bunica a fost ca o stană de piatră în încăpățânarea ei de a ne deranja pe toți ai casei, în timp ce se ambiționa să nu ne deranjeze deloc. Știi și tu cum sunt unii oameni care, vrând să nu încurce pe nimeni, ajung să încurce pe toți. De fapt, i-au mai venit un pic mințile la cap începând cu mijlocul lui august, când tatăl meu și-a pierdut cunoștința după ultima criză de tahicardie suuferită în preajma Sfintei Marii, trebuind să se interneze la spital timp de o săptămână, de unde s-a întors răcit, microb pe care ni l-a transmis mie și mamei.. Un leșin e o treabă foarte serioasă, iar cum se auzeau țipetele de disperare ale mamei în acea noapte, încercând să îl aducă în simțiri pe tata, în timp ce sora mea suna la ambulanță, iar eu tremuram pe hol ca scuturată de friguri fiindcă nu știam ce se întâmplă, a făcut-o pe bunica să își mai revizuiască atitudinea lipsită în întregime de considerație față de noi. Dar numai într-o oarecare măsură, căci de la acea dată până la mijlocul lui septembrie a continuat să mă chinuiască zi și noapte cu zgomotele papucilor trântiți în podea de plictiseală, cu sforăiturile, plescăiturile și alte onomatopeee de acest soi care nu sunt, firește, decât niște figuri de stil pentru tabieturile sale.

În fine, întâmplarea a făcut ca rudele noastre din străinătate să se abată pe aici într-un concediu scurt, aduși pe tărâm românesc de probleme personale fiindcă, altminteri, intenționau să revină în țară taman la anul, în ianuarie, și nici atunci de dragul nostru, ca să soluționăm în mod eficient situația cu bunica. Degeaba a încercat biata mea mamă să apeleze la bunul simț al surorii sale, mătușa mea nu s-a comportat decât în mod execrabil față de părinții mei și față de mine și de sora mea, deși de față cu bunica, la telefon, pozează în cel mai blând, cooperant și înțelegător mielușel, zicând mieros: ”Dar nu mă cert cu nimeni!”, aceasta și reproșându-ni-o în obraz de câte ori s-au aprins spiritele între noi, începând cu chiar prima zi a venirii bunicii la noi, zicându-ne: ”dar de ce vă certați?”, pentru ca, la fața locului, din contră, să fie cea mai rea de gură. Mi-e imposibil să înțeleg până și în clipa de față ce au crezut acești oameni că aveam să cerem de la ei. Oare bani ca să ne cumpărăm casă sau să o renovăm pe a noastră de la țară? Oare au crezut că aveam să le cerem să se întoarcă în țară pentru a prelua sarcina de a îngriji de bunica, sarcină care a picat, temporar, în răspunderea surorii mele, căci mama nu poate să aibă grijă nici de ea însăși, cum muncește ea de la 5 dimineața până la 7 seara, 6 zile din 7. Nici acum nu știu, însă timp de 8 luni au refuzat cu vehemență să stea la discuții cu noi, în timp ce bunica ne spunea: ”Hai, ce? Vă deranjează? Duceți-mă înapoi!” ori de câte ori o rugam să înceteze cu poluarea fonică ce, pe mine una, m-a dezechilibrat maxim din punct de vedere al sistemului nervos. Ori asta și numai asta fusese doleanța mea în legătură cu rudele din străinătate. Prietene, încerc să îți explic că noi am tot încercat să apelăm la bunul-simț al bunicii, dar în zadar, întrucât cu noi n-a vrut să discute. În schimb, de mătușa mea și de vărul meu ascultă orbește! Bunica mea nu este nici cretină, nici foarte bolnavă, nici picată în mintea copiilor, cum li se întâmplă multor vârstnici, pentru a-și putea justifica refuzul de a trăi în echilibru și armonie cu noi, însă este, de departe, cea mai mândră (a se citi ”fudulă”) persoană pe care am cunoscut-o în viața mea, fiind și singura care mă face să mă simt ca și cum handicapul meu este unul mental, nu fizic, căci la orișice lucru pe care îl fac sau îl spun și care pare inteligent în ochii ei, ea reacționează cu vădită uimire, părând să o mire că sunt aptă să dau dovadă de deșteptăciune. Timp de luni și luni am tot așteptat să aud pe unul dintre ei spunându-mi: ”Cu ce te putem ajuta, Cătălina? Putem face și noi ceva?”, ceea ce ar fi fost un semn de considerație pentru jalnica stare în care mă aflu, că sigur ar fi fost surprinși de răspunsul meu! Nici măcar nu au încercat, nici măcar atât cât să o îndemne pe bunica să trăiască în pace cu noi, zicându-i: ”Hai, bre, mămico/mamaie, încearcă și matale să te adaptezi, că doar știi și matale că au și ei problemele și greutățile lor!” Nimic, chiar nimic nu a venit din partea lor!

De exemplu, când a deschis sora mea radioul ultima oară pe Antena Satelor, în urmă cu vreo lună, și am auzit zgomotul acela de țambal, mi s-a făcut atât de rău, simțind cu toată sinceritatea că aveam să fac o cădere nervoasă. Am ieșit pe hol, închizând toate ușile după mine ca să opresc acel zgomot infernal din a-mi mai pătrunde prin urechi la creier și numai după ce m-am oprit din plâns, vreo 90 de minute mai târziu, m-am simțit răcorită. În tot acest răstimp am stat pe hol, făcând curat în dulap, fiindcă în alt colțișor din casă nu aveam unde să mă retrag ca să îmi ling rănile. Pot jura cu deplină convingere că zgomotul amplificat sub forma poluării fonice este unul din cei mai agresivi factori de stres. Efectiv, din cauza zgomotului, oricât de subtil ar fi acesta, ajungi să turbezi!!!

Așadar, rudele noastre au venit încoace în septembrie și, cum era de așteptat, a ieșit un scandal monstru când au trecut în vizită. Eram atât de nervoasă, încât tremuram ca apucată de streche și, auzindu-l pe Mihai spunând lucruri de genul: ”Hai! Nu v-ați gândit la nicio soluție ca să nu vă mai certați degeaba?” sau ”Să vă fiee clar că voi n-aveți să pupați nimic din moștenire câtă vreme e mamaia în viață!” am simțit că mi se umple paharul de toleranță la nesimțire, motiv pentru care m-am ridicat de la locul meu, retrăgându-mă în cealaltă cameră ca să nu mai aud imputările și jignirile pe care mătușa, vărul și bunica le aduceau față de noi. Iată că, pentru ei, noi trăiam într-un stres zilnic inutil, căci ne certam degeaba, în timp ce a gândi la o soluție era o răspundere care ne revenea în exclusivitate numai nouă! Și, apoi, firește că ne gândiserăm la o soluție, dar exista, oare, printre ei măcar o inimă care să ne fi ascultat și pe noi? Nu pot să reproduc în scris toate absurditățile care ni s-au reproșat în acea zi, pentru că sufletul meu mi-a indicat să îl pun pe acesta în scris pentru ca dezgustul pe care îl simt să nu fie chiar atât de pronunțat în frazeologia mea, căci sunt complet conștientă de faptul că pot ucide pe cineva prin cuvinte. În plus, nu de puține ori sufletul meu mi-a impus cu multă insistență necesitatea de a face haz de necazul meu, amintindu-mi că fac din bunică-mea o babă cloanță cotoroanță aidoma Mumelor Pădurii din poveștile cu balauri și zgripțuroaice. Ei, chiar o babă cloanță nu aș numi-o, dar după tiparul său de comportament, zău dacă nu îmi dă serioase motive să cred că a fost șef de clan în viața sa anterioară! Și, mai mult decât atât, nu ignor cerința indicată de sufletul meu care m-a însărcinat să fac caracterizarea acestor personaje implicate în firul narativ al poveștii vieții mele într-un mod cât mai corect și obiectiv, evitând, prin urmare, să trec aceste evenimente prin filtrul resentimentelor mele, transformând rudele mele în niște caricaturi demne de tot disprețul. Strașnic, nu glumă, să faci haz de necaz, fără să îți bați joc! Și unde mai pui, cu inimă ușoară! Dar iată că inima nu se ușurează decât povestind măcar unele amănunte, dacă nu pe toate.

Aruncându-ni-se în obraz fel și fel de acuze și înjosiri, iată că veni vorba și despre faptul că vărul meu a lucrat la grădina părinților mei, moment în care bunica a sărit ca arsă de-o indignare deloc stăpânită, zbierând la mama căreia căuta să-i reamintească un adevăr care aparținea subiectivului ei punct de vedere:

– Dar ce, nu ți-a muncit? !

Desigur că a muncit, dar în nicio zi nu a muncit fără plată. Și nu doar că a fost bine plătit cât timp a muncit, dar părinții mei i-au oferit salariu inclusiv pentru acele luni de iarnă din afara sezonului de producție, ceea ce a constituit un act de întrajutorare pe care părinții mei nu l-au mai făcut față de ceilalți muncitori, cu toate că bine față de ei a fost făcut întotdeauna, însă Mihai, făcându-i-se acest bine și primind un salariu nemeritat, iată că l-a și uitat. Și nu doar că a uitat binele ce i s-a făcut ca să poată fi recunoscător, dar a dat dovadă de atâta proastă creștere, și nu doar el, ci și mama lui și bunica, încât, în mintea lor, ei își închipuie că binele vărul meu l-a făcut față de părinții mei, iar nu invers, efortul și sacrificiul fiind ale lui, el binevoind să-și ofere brațul pentru a ne ajuta să prosperăm, când realitatea a stat taman pe dos. Căci nicicând nu a muncit nepotul la grădina unchilor săi ca o vită de povară pentru ca părinții mei să boierească, stând degeaba pe temei că aveau, de-acum, argat în curte! Părinții mei nu-și luau nici măcar o oră de odihnă adevărată, trăgând pe câmp cât era ziua de lungă, cot la cot cu toți muncitorii în comparație cu care munceau de ”n” ori mai mult. Mai mult decât atât, pentru toate roșiile de murături care nu au fost dăruite, pentru toate cursele la țară care nu au fost oferite, pentru toate piesele de mobilier care nu au fost cărate de la magazin la ea acasă în mod voluntar, mătușa și-a îmbogățit vocabularul cu alte și alte insulte, ajungând să îi spună tatălui meu în față că pe el oricum nu îl înghite nimeni. Într-un sfârșit, tatii i-au cedat nervii, în pofida faptului că este un om care cu greu ccedează la mânie, posedând o demnă de invidiat putere de abținere, motiv pentru care a refuzat să îl mai cheme la grădină pe nepotul său care oricum își găsise altceva de lucru la un supermarket din oraș, pe funcția de lucrător comercial.

Conflictul lua amploare, pe măsură ce sporea volumul decibelilor, iar lista injuriilor ce ni se aduceau era lungă. Trecându-se în revistă învinuirile, iată că unul dintre ei zise, mai apoi, cu voce insinuantă:

– Oare de ce nu am vrut noi să vă dăm dreptul la moștenire?!

Nu era cazul ca mama să-și irosească timpul, gândindu-se la motiv, căci vocea insinuării ardea de dorința de a biciui, prin ocară, obrazul mamei, spunându-i acesteia că motivul pentru care ei nu vruseră până atunci să dea dreptul mamei la moștenire consta în faptul că părinții mei erau plini de datorii. Da, erau plini de datorii, ca orice producător agricol care se îndatorează la furnizorii de semințe și la prestatorii de servicii în lucrările agricole, însă erau buni platnici ai datoriilor lor, iată un merit pe care niciunul dintre ei nu l-a recunoscut vreodată, fiind îndemnați măcar să spună: ”Este uimitor, dacă nu o minune cum reușiți voi să vă achitați toate datoriile la sfârșitul fiecărui an! De unde veți fi având atâta putere?” Dimpotrivă, în loc să recunoască meritul, curajul, valoarea și puterea părinților mei, ei s-au justificat pe tonul aceleiași insinuante voci că ”doar nu eram proști sau nebuni ca să vă dăm milioanele mamaiei ca să pierdeți și banii ăștia”. Astfel de răutăți îi arunca în obraz mătușa mea surorii sale, uitând că fiul ei fugise din țară, literalmente, fugise din cauza viciilor sale și a datoriilor în care era îngropat până la gât, căci Mihai era un pasionat jucător la aparatele de joc la noroc, băgând milioane și zeci de milioane în bani vechi în aceste aparate, pierzându-i și falindu-se, complăcându-se într-o existență de nimic, plină de minciuni și de viciu și de golănie. Uitase, biata ei inimă de mamă, că de atâtea ori venise la noi, când Mihai venea în concediu în țară, ca să ne mărturisească faptul că se simțea cuprinsă de frică și de teroare că, aici, în țară, el cu greu s-ar fi putut înfrâna de la ispita de a mai juca, pierzându-și bănuții, în situația în care s-ar fi găsit laolaltă cu vechiul său anturaj. Numai departe de neaveniții lui prieteni și de aceste locuri ne mărturisea ea că îl știa pe fiul ei în siguranță, departe de ispită, de datorii, de viciul jocului. Greșelile fiului erau uitate, însă nenorocul surorii sale nu era nici uitat, nici iertat.

Așadar, ascultând scandalul din dormitor, o puteam auzi pe biata mea mamă cum se lupta să explice și să înduplece (tata nu era acasă atunci, iar dacă ar fi fost, sigur ar fi leșinat iarăși, în timp ce sora mea se zbătea să joace rolul de mediator diplomatic), iar strigătele ei de disperare mă umpleau de repulsie, ca și cum nu făcea decât să țipe la pereții de ciment. Continuam să tremur toată și tot ce doream în acele clipe era să vină cineva, de undeva, ca să îl gonească pe vărul meu din casă fiindcă nerușinarea lui era crasă de-a binelea, jignindu-mi și umilindu-mi mama cum avea el chef, iar asta în casa ei, când eu și sora mea nu am îndrăznit niciodată, dar absolut niciodată să îi facem mătușii noastre vreun reproș, cu atât mai puțin în casa ei, în timp ce bunica, pe deplin satisfăcută, ca și cum era mulțumită că îi venea cineva de hac mamei, punând-o în sfârșit la punct, urmărea acest spectacol hidos din canapeaua ei de care nu se mai dezlipește. Vărul meu e un individ crescut și auto-educat printre golani care nu reușește să impresioneze decât babe decreptite cu realizările lui pentru care bunica îi aduce tot atâta prețuire câtă îi aduci unui erou..

Prietene, dacă ai putea înțelege cât a putut să mă chinuiască vărul meu în copilărie, chestiune de la care mi s-au tras multe, multe din necazuri pe care nu le voi mai elabora aici, n-ai mai sta pe gânduri și ai veni să mă îmbrățișezi, căci abia-abia îmi pot liniști fluctuațiile bătăilor inimii de când dezgrop această ultimă traumă îngropată în subconștientul meu, semn că amintirea acelor lucruri de atunci, deși refulată, este încă vie în inconștientul meu. Atât trebuie să știi. Dacă străinul care m-a molestat la 8 ani în scara blocului mi-a dezechilibrat dezvoltarea firească în copilărie, vărul meu a fost cel care, după aceea, a pus cireașa pe tort. Sau, mai bine spus, a pus sarea pe rană. Nimeni nu a văzut vreodată nimic din toate câte mi le făcea. Vreau să zic din acele lucruri pe care mi le făcea în ascuns. Și nu au crezut nimic nici după ce au forțat încheietoarea de la jurnalul meu,, citindu-l fără voia mea, căci țineam totul în secret, în interiorul meu, sub lacăt. Nici părinții mei nu m-au crezut și cu atât mai puțin m-a crezut bunica mea că vărul meu mă chinuia ceva mai mult decât vedeau ei la lumina zilei. Și, de aceea, m-a mustrat cu asprime, cerându-mi să nu mai scriu minciuni despre vărul meu care era (și încă mai este, 25 de ani mai târziu) preferatul ei. Nu am nevoie de nicio ședință cu niciun psihoterapeut ca să cunosc crudul adevăr că acest episod a avut un impact semnificativ în relația mea ulterioară cu părinții mei. făcându-mă să îmi pierd complet încrederea în ei. Dacă nu crezuseră în confesiunile din jurnalul meu, unde este perfect cunoscut faptul că ești cel mai sincer, deci incapabil de a scorni și inventa, atunci cum aveau ei să mă creadă dacă le-aș fi mărturisit una-alta pe viu grai, când îți vine atât de lesne să te pierzi cu firea când ești pus în fața faptului împlinit? Câțiva ani mai târziu, tata a observat că vărul meu devenise intolerabil de agresiv față de mine și, cu puțin efort, l-a alungat de pe lângă mine, punând capăt supliciului. A fost, însă, puțin cam târziu, căci răul fusese deja făcut.

Dar de venit nu venea nimeni ca să ne apere în acea seară din septembrie, iar dezgustul meu sporea cu orice clipă care se scurgea. M-am încurajat îndelung, motivându-mă și îmbărbătându-mă, reamintindu-mi mereu că nu mai eram în pielea copilandrei pe care vărul acesta a chinuit-o și agresat-o pe perioada întregii copilării, că el nu mai avea nicio putere asupra mea, etc. Nu mai puteam înghiți ofensa. Îmi jignea mama în fel și chip, îndeobște subliniindu-și părerea și judecata că părinții mei sunt niște ratați și niște neisprăviți fiindcă nu sunt nici acum proprietarii unei locuințe la bloc, după 25 de ani de la pierderea vechii locuințe, în vreme ce eu și sora mea nu i-am reproșat niciodată nimic mătușii noastre, iubind-o și prețuind-o ca pe o a doua mamă. Și, dacă vrei să știi, nici acum nu îi reproșăm idioțenii ale trecutului, cu excepția acestui execrabil comportament din acest an vis-a-vis de asumarea unei răspunderi față de bunica. Așa că am decis să mă duc în mijlocul scandalului, spre a-i pune punct.

Ei se certau între ei ca într-un dialog al surzilor în care părerea niciunuia nu se intersecta nici măcar într-o variabilă cu părerea altuia, fiecare găsindu-se în posesia adevărului absolut în iluzia lor că doar ei au dreptate, când am intrat pe ușă, urlând din toți rărunchii și acoperind toate vocile. Vărul meu continua să vorbească ca și cum intrarea mea era un fel de chestiune ridicolă, ca atunci când pici ca musca în lapte în mijlocul unui eveniment în care tu nu ai ce căuta fiindcă acolo discută numai oameni mari. Așa că am urlat din nou, acoperindu-i și lui vocea. Mai târziu, sora mea mi-a mărturisit că urletul meu a speriat-o destul de mult. Nu neg că aproape că am sunat demonic. Firește, nu eram posedată de niciun drac, nu era decât vocea disperării încercând să se facă auzită. Dacă m-ai cunoscut cândva, trebuie că îți amintești de făptura minionă care am fost până în jurul vârstei de 20 de ani. Pune acum vreo 10 kg de jur-împrejurul taliei mele, din cap până în picioare, ca să îți poți imagina că, în ciuda aspectului meu atât de infantil, am acoperit cu strigătul meu 5 alte voci care se certau între ele. Nici nu îmi amintesc ce am urlat mai întâi, dar cert este că am sfârșit prin a-i da pe vărul meu și pe mătușa mea afară din casă, strigând după ei:

– Nu îmi este frică de tine! Rușine să vă fie, cu toate că invitația mea de a fi lăsați în pace o includea pe listă și pe bunica, dar ea nu a vrut să plece, căci nici nu avea unde să se ducă, nici nu avea pe cineva care să o ducă acolo.

Atunci Mihai a vociferat ceva contra disperatei mele încercări de a mă face auzită, dând impresia că furtunoasa mea intrare fusese ultima picătură care îi umpluse paharul de toleranță față de proasta noastră creștere, astfel ridicându-se imediat de la locul său ca să plece, căci cu de-alde ăștia ca noi nu se putea discuta nimic civilizat. Atunci ei au plecat și duși au fost, parcă pentru totdeauna.

Trecând iarăși în vizită în următoarele zile pentru ca bunica să își cunoască strănepoata, nu au mai poftit să urce la noi, stând în parcare în spatele blocului sau cine mai știe pe unde, atât de mizerabil și de execrabil le-a fost comportamentul, justificându-se că îi dădusem afară din casă. Oare s-au așteptat să le fie aduse scuze, să fie poftiți, rugați și înduplecați să urce, să ne împăcăm? La ce bun, când nu au văzut că eu, efectiv, eram la limita rezistenței nervoase, nu au văzut că eram disperată. Sau poate că au văzut, dar au ridicat nepăsători din umeri? Nu era treaba lor să ajute în niciun fel. Bunica nu mi-a mai adresat niciun cuvânt timp de o săptămână după aceea, iar cu celelalte rude nu am mai vorbit deloc de atunci. De aceea nici acum nu îmi vine să cred, văzând că nu au înțeles prin ce trecem!

Am întrebat Ființa Interioară Divină dacă urletul meu a venit din demonul mâniei, gestul de a-mi alunga neamurile care ne agresau verbal după bunul lor plac putând fi pedepsibil de Marea Lege din acest motiv, iar răspunsul Tatălui Intim a fost:

– Nu, fiindcă nu a venit din răutate, ci din disperare. Mila să nu o mai cauți la ei, ci la Mine.

Și cum să nu fi fost disperată când știam că rudele noastre nu aveau să ofere niciun sprijin, căci a ne trimite o sută de euro pe lună pentru îngrijirea ei nu soluționează în niciun fel atitudinea bunicii față de nevoile noastre legate de somn și liniște, cu toate că până și această sută de euro a devenit un pretext pentru bunica pentru a ne aduce alte jigniri, subliniindu-ne nimicnicia, căci în capul ei s-a creat deja impresia că acești bani ne pun nouă, sărăntocilor, pâinea cea de toate zilele pe masă, încât a fost nevoie de o intervenție foarte dură din partea tatii pentru ca acest conflict să nu ia amploare. Eram disperată, îngrozită și pierdută fiindcă știam că ei aveau să se întoarcă bine-mersi la treburile lor, în vreme ce bunica ar fi continuat să nu coopereze deloc cu noi. Și nu ar fi început să coopereze deloc, dacă nu ar fi fost cu criza și problemele de inimă ale tatălui meu.

Prietene, trebuie să încerci să îți imaginezi și această scenă prin care am trecut, în care m-am simțit atât de disperată și de pierdută, închisă între patru pereți cu bunica de dimineață până a doua zi dimineață, 7 zile din 7, ca să înțelegi de ce sistemul meu nervos ar fi cedat într-un al doilea accident cerebral din cauza mâniei și frustrării. Dar o modificare s-a produs de atunci fiindcă nu își mai trântește papucii toată ziua și nu mă mai chinuiește cu tot atât de mult zel ca la început, deși tare mă îndoiesc ca ea să fi înțeles măcar înrucâtva nevoia mea acută de liniște și odihnă, atât de necesare în procesul de recuperare după un atac cerebral, cu toate că au trecut 7 ani de atunci. De câteva ori mi-a bătut apropoul că, după părerea ei, dorm cam mult și că bine ar fi fost să fi încercat să mă trezesc la 5 sau 6 dimineața ca să fac numai ea știe ce, în condițiile atât de restrictive în care mă găsesc, nevăzând și toate celelalte, tot atât de des zicându-mi că orișice fac, ba că aș croșeta sau aș face curat sau aș asculta ceva, sunt numai lucruri de puturoșenie, încât a ajuns să-mi reproșeze până și faptul că mă spăl în fiecare zi, zicându-mi: ”De ce te vei fi spălând toată ziua, că oricum nu transpiri, căci stai degeaba?”