<>
Duminică, 09 Februarie 2014
Dragi cititori,
Azi se împlinesc 100 de zile de când viața mi-a fost întoarsă pe dos. Unii oameni au copii și toată viața lor se învârte în jurul acestora după aceea. Alți oameni obțin slujbe noi, în timp ce alții cunosc o iubită sau iubit nou. Iar unii chiar câștigă premiul cel mare la loterie. Dar pentru alți oameni coșmarurile devin realitatea lor curemtă, în locul viselor. Mi-am imaginat de multe ori de-a lungul timpului tot felul de scenarii în care m-aș fi îmbolnăvit de o boală teribilă sau în care mi-aș fi pierdut un membru/mădular sau ceva asemănător. Dar cel mai rău dintre aceste coșmaruri s-a adeverit. Am fost scoasă din circuitul vieții obișnuite după ce mi-am pierdut abilitatea de a vedea și de a auzi.
Am spus deja cu alte ocazii anterioare: nu sunt încă pregătită să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu mine, despre modul în care mi-am pierdut aceste două simțuri. Dar se simte ca și cum mă aflu într-un film horor care rulează deja de 3 luni. Se simte ca și cum viața a făcut chiar mai rău decât să îmi dea o palmă peste față, așa cum a făcut-o de atâtea ori înainte. De data aceasta se simte ca și cum viața însăși m-a împins de la etajul 10, iar în timp ce eu cădeam și mă izbeam și îmi striveam trupul de asfalt, viața râdea de mine și spunea: ”Na, că nu te mai saturi!”
Sună ca și cum sunt copleșită de tristețe? Bănuiesc că, totuși, am toate motivele din lume să mă simt așa. Mi săa spus în nenumărate rânduri că ce mi s-a întâmplat nu este permanent, că trebuie să am un picuț mai multă răbdare, că trebuie să sper și să mă rog. Și că, de aceea, se va întâmpla. Voi vedea și voi auzi din nou. Nu mi-am pierdut încă speranța. Iau medicamentele și tratamentul recomandat de doctori și păstrez dieta zilnică. Dar de fiecare dată când mă trezesc, tot ce văd este întuneric. Așa că sunt speriată. Terifiată, de fapt. Sunt așa de speriată, încât de-abia mă pot abține să nu izbucnesc în lacrimi.
Vorbeam despre vise într-un paragraf precedent. Ei bine, se presupunea că trebuia să călătoresc în jurul lumii, să locuiesc 6 luni în Londra, să vizitez Japonia și India, să mă duc la carnavalul din Rio de Janeiro, să fac mii de poze, să îl cunosc pe Benedict Cumberbatch în persoană, să îmi întâlnesc Alesul, adică pe acel cineva cu care îmi era hărăzit să fiu pentru tot restul vieții, trebuia să învăț să tricotez și să ajut întreaga lume să învețe cum să croșeteze, trebuia să mă văd îmbătrânind și încărunțind.. Se presupunea că trebuia să fac multe lucruri minunate.
Câțiva dintre voi îmi veți spune că multe din aceste lucruri se mai pot întâmpla încă. Desigur că da, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt speriată în continuare.
Și dacă întuneric este tot ce voi mai vedea vreodată? Și dacă tot ce voi mai auzi vreodată sunt aceste sunete ciudate și insuportabile din capul meu? Și dacă și cel de-al doilea cel mai teribil coșmar al meu va deveni realitate, de-asemenea? Îmi este frică să nu devin inutilă și o povară pentru ceilalți. Să mă simt ca o povară a fost un lucru pe care l-am urât întotdeauna. Este și motivul pentru care mi-am dorit să devin independentă, așa că am plecat de acasă, mi-am luat o slujbă și am încercat să fac totul de una singură, fără să cer vreodată un ajutor real de la alții. Îmi este teamă că nu voi mai putea traversa niciodată strada de una singură. De fapt, îmi este teamă că nu voi mai putea ieși niciodată pe ușa din față de una singură. Îmi este teamă că nu voi mai avea motive să zâmbesc din nou vreodată.
Încerc să mă conving singură că măreția în a face lucruri nu stă în abilitatea de a vedea sau auzi. Încă mai pot fi un exemplu pentru alții, încă mai pot schimba câteva minți, încă mai pot învăța câte ceva pe câțiva. Încă mai pot face alte lucruri extraordinare. Acesta nu este sfârșitul. Este doar un punct de cotitură. Dar acesta este un subiect pentru altădată. Nu vreau să divulg prea multe prea curând.
Totuși, voi continua să îmi plâng de milă pentru o perioadă nedeterminată. Cred că îmi este permis un pic de timp să mă vindec. Dar cu cele câteva simțuri și abilități care mi-au mai rămas voi încerca imposibilul, anume să înfăptuiesc lucruri minunate!
Fiți cuminți,
Cătălina.
