”Dacă nu ar fi nădejdea, inima s-ar frânge” (Thomas Fuller)
The most philosophical conversation I’ve had with the hands fluttering in my eyes I’ve dreamed over 500 times by now was as follows .
” Are You My Subconscious ?” I asked .
” Maybe I am , maybe I am not ” , they answered
.
” What are your intentions ? ”
” I want to induce a certain vibratory emotion in your deep and subtle levels of your mind . It is related to the state of sleeping and the state of being awake . I am here to help . ”
Dear Readers,
If there is a thing that I am absolutely sure it will help me get my sight back and that is if I go back to Waterford, Ireland, the place that I lived for 5 months before the stroke that I suffered in November 2013. I thought about this many times, over and over again. What is that thing that I need that could truly help me ? And every time I think about it I get to this point.
I loved Ireland and I left Ireland too abruptly. And I honestly mean it when I say I loved the city I lived in. So many times I found myself bursting out in tears during my long walks on the narrow streets in Waterford, while looking at the buildings, the town houses, terrace houses, gardens, shops and people. I did not want to live it and I left it way too soon. Even after all this time since I left, I still feel myself in a huge percentage in shock about the idea that I left. The weirdest part is that I wasn’t even happy there, not with the person I was in a relationship with. However, even if that part was so difficult to bear back then, I truly and sincerely loved Ireland.
Dragă cititorule,
Dacă există un lucru de care sunt absolut sigură că mă va ajuta să-mi recapăt vederea, atunci acesta este să mă întorc în Waterford, Irlanda, locul în care am locuit timp de 5 luni înainte de accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit în noiembrie 2013. M-am gândit la asta de multe ori, iar și iar. ”Care este acel lucru de care am nevoie care m-ar putea ajuta cu adevărat?” Și de fiecare dată când mă gândesc la asta ajung în acest punct.
Am iubit Irlanda și am părăsit Irlanda prea brusc. Și sincer spun asta când spun că am iubit orașul în care am trăit. De atâtea ori m-am trezit izbucnind în lacrimi în timpul lungilor mele plimbări pe străzile înguste din Waterford, în timp ce priveam clădirile, casele de oraș, casele terasate, grădinile, magazinele și oamenii. Nu voiam să plec vreodată de acolo și am părăsit orașul mult prea devreme. Chiar și după tot acest timp de când am plecat, încă mă simt într-un procent imens sub impresia de șoc de ideea că am plecat. Cea mai ciudată parte este că nici măcar nu eram fericită acolo, nu cu persoana cu care aveam o relație, vreau să zic. Totuși, chiar dacă acea parte a fost atât de greu de suportat pe atunci, am iubit cu adevărat și sincer Irlanda.
Luni, 11 aprilie 2016
My Dear,
Dacă mă apuc să îţi vorbesc acum despre toate lucrurile care vor urma, e pentru că m-ai văzut dezbrăcată de o duzină de ori deja atunci când vii să mă tragi de picior noaptea şi îmi declari sus şi tare că, dacă ar fi după tine, ai veni mereu la mine să mă iei ca să zburăm spre lună. Dar, vezi tu, nu ştiu dacă eşti chiar tu pilotul pe care îl aştep de atâta vreme. Încă nu-mi dau seama cine eşti tu sau ce eşti pentru mine, deşi marfa pe care mi-o vinzi sub formă de vise mai mult înceţoşate decât altceva, mă face curioasă în privinţa dedesubturilor tale. Mă refer la acelea sufleteşti, evident.
Dragă cititorule,
”A trecut destul de mult timp de când am scris ultima dată ceva.” Aceasta este fraza cu care încep aproape toate postările mele. Îmi cer scuze. Îmi retrag câteva dintre promisiunile pe care le-am făcut în ultimii 2 ani, cum ar fi: „promit că voi scrie mai des”, „promit că voi face mai multe videoclipuri”, „promit că te voi ține la curent”. Nu am reușit să mă țin de niciuna dintre ele. Și îmi cer scuze pentru ceea ce pare a fi o lipsă de interes. Nu-mi lipsește nimic să mă țin de cuvânt. Doar că nu mă așteptam ca multe dintre lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimii 2 ani să se întâmple. Și nu mă refer la accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit. Vorbesc despre multe dintre lucrurile care s-au întâmplat după accidentul vascular cerebral.
Dear Readers,
It has been quite a long time since I last wrote something. This is the phrase that nearly all my posts start with. I apologize. I am taking back a few of the promises that I made during the last 2 years. Such as „I promise I will write more often”, „I promise I’ll make more videos.”, „I promise I’ll keep you guys updated.” I wasn’t able to keep any of them. And I excuse myself for what it looks like a lack of interest. I’m not lacking anything. It is just that I was not expecting many of the things that happened to me over the last 2 years to happen in the first place. And I do not mean the stroke that I suffered. I’m talking about a lot of the things that happened after the stroke.
Dear Readers,
Today, at Jiko, I had quite a nice session with Mihaela, which followed another one that was by far the longest and most intense session so far. This happened yesterday and it lasted approx 2 h and 15 minutes altogether. She and I had a very nice conversation about life, consciousness, spirit and all sorts of other things.
“Why is it that you feel the need to tell me about the things that you are going through?”, she asked me.
“Let’s not forget I’m still human”, I said. “On different occasions, I’m still led by emotions. I have not found the power to control them yet. I mean…to be emotionless, that is. For example, the feelings of loneliness and abandonment were so overwhelming about a month, that I skipped two weeks of sessions and ran back home where at least I had the company of Pufi the Yorkie.”
Dragă cititorule,
Astăzi, la Jiko, am avut o ședință destul de plăcută cu Miki, care a urmat unei alte ședințe care a fost, de departe, cea mai lungă și mai intensă de până acum. Aceasta s-a întâmplat ieri și a durat aproximativ 2 ore și 15 minute în total. Ea și cu mine am avut o conversație foarte plăcută despre viață, conștiință, spirit și tot felul de alte lucruri.
– De ce simți nevoia să-mi spui despre lucrurile prin care treci? m-a întrebat ea.
– Să nu uităm că sunt încă om, am răspuns. În diferite ocazii, încă sunt condusă de emoții. Nu am găsit încă puterea de a le controla. Adică… să fiu lipsită de emoții, adică. De exemplu, sentimentele de singurătate și abandon au fost atât de copleșitoare timp de aproximativ o lună, încât am sărit peste două săptămâni de ședințe și am fugit acasă, unde cel puțin am avut compania lui Pufi, câinele Yorkshire Terrier.”
– Ai făcut foarte bine întorcându-te acasă, dacă asta ai simțit că trebuie să faci. Totuși, asta nu-mi răspunde la întrebare. Sau nu exact. Încă simți nevoia să vorbești cu cineva despre experiența ta. De ce așa? a încercat Miki din nou să mă ajute să merg și mai adânc în ființa mea pentru a găsi un răspuns încă și mai mulțumitor.
Dragă cititorule,
Irina este o fostă colegă de liceu a surorii mele cu care întâmplarea a făcut să ni se încrucișeze drumurile cât timp am locuit în București pentru terapie, iar pentru că ea are un blog despre viață și ființe dragi, dedicându-l inimii și sufletului și pentru că eu mă aflam într-una din acele situații delicate care merită povestite și împărtășite cu cititorii, Irina mi-a făcut invitația unui interviu scris pe care am primit-o îndată, dornică fiind să-mi narez experiențele încă o dată. Îmi luai singură permisiunea de a publica acest interviu și pe blogul meu, însă îți fac invitația de a da o fugă și pe Blogul Irinei, spre a te bucura de lectura textelor ei!
Dragă cititorule,
De când am început să fac terapia Reiki la sfârșitul lunii octombrie 2014, mi s-au întâmplat tot felul de lucruri neobișnuite și neașteptate. Nu voi intra în detalii. Încă nu. În principal pentru că este o teorie pe care nu o înțeleg complet. Deci nu… încă nu. Dar ceea ce pot spune sincer este că am subestimat puterea energiei transmise în timpul unei ședințe de Reiki.
Însă există un aspect destul de important și mai ușor de explicat. Energia reiki găsește blocajele imprimate în corpul de energie vitală, care apoi sunt scoase la suprafață și descoperite puterii mele de înțelegere, astfel încât să devin conștientă de ele și de toate relele pe care le fac în ființa mea. În timp, voi descrie aceste episoade mai detaliat. Dar ieri după-amiază, mi s-a întâmplat ceva foarte interesant și **DESPRE** ACEASTA vreau să scriu astăzi.
