Cătălina Stan

Începutul este sfârșitul care este numai un alt început

 Gând pe rând  No Responses »
dec. 092015
 

Dragă cititorule,

”A trecut destul de mult timp de când am scris ultima dată ceva.” Aceasta este fraza cu care încep aproape toate postările mele. Îmi cer scuze. Îmi retrag câteva dintre promisiunile pe care le-am făcut în ultimii 2 ani, cum ar fi: „promit că voi scrie mai des”, „promit că voi face mai multe videoclipuri”, „promit că te voi ține la curent”. Nu am reușit să mă țin de niciuna dintre ele. Și îmi cer scuze pentru ceea ce pare a fi o lipsă de interes. Nu-mi lipsește nimic să mă țin de cuvânt. Doar că nu mă așteptam ca multe dintre lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimii 2 ani să se întâmple. Și nu mă refer la accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit. Vorbesc despre multe dintre lucrurile care s-au întâmplat după accidentul vascular cerebral.

Terapeuții mei mi-au sugerat să documentez întreaga experiență prin care trec, fie prin scris, fie prin videoclipuri. Dar ce pot documenta? Nu fac nimic. Tot ce fac este să stau în tăcere într-un colț și să aștept. Și să vorbesc cu mine însămi. Și să merg mai adânc în interiorul meu. Îmi pare rău. Nu înțeleg ideea propriului meu articol.

Ceea ce aveam în minte acum un an era să creez un canal de YouTube și să vorbesc despre experiența mea ca persoană nevăzătoare. A eșuat. Nu pentru că nu am încercat, ci pentru că cred că nu ar fi trebuit neapărat să vorbesc despre asta, pentru că nu are nicio noimă să vorbesc despre mine toată ziua.

Mi-am dat seama de ceva duminică dimineață. Vinerea trecută, sora mea a postat un videoclip pe canalul meu principal de YouTube. Canalul are 28.000 de abonați și mulți dintre ei știu despre povestea mea. Nu era un videoclip despre croșetat, ci unul care mă arăta făcând expresii faciale: ba zâmbeam, ba mă miram, ba mă întristam, ba mă îndoiam, etc., folosind pentru acest exercițiu toți nervii și mușchii mei faciali. Era ceva mărunt și prostesc, pentru că și eu sunt o persoană normală, nu doar un profesor care îi învață pe alții despre croșetat și nici o persoană cu talente multiple care exprimă ceva artistic sau ceva de genul. Am văzut odată un videoclip în care unul dintre YouTuberii mei preferați își mânca cerealele, iar asta timp de 10 minute. Nu a făcut nimic altceva decât asta, în timp ce se uita la cameră, fără a scoate măcar o singură vorbă. A fost ceva incredibil de prostesc pentru că arăta omul din spatele artistului și al profesorului. Așa că m-am bucurat de fiecare secundă, urmărind omul în viața sa personală. Dar, în cazul meu, un număr foarte mic dintre abonații mei l-au vizionat. Multora dintre ei nu le-a plăcut și mi-au lăsat comentarii dure, spunându-mi că sunt dezamăgiți de mine și că mă umilesc. M-au întrebat care este scopul videoclipului și tot felul de alte întrebări.

Din păcate, niciunul dintre abonați nu și-a amintit faptul că, suferind accidentul vascular cerebral, le făcusem cunoscut faptul că nervii mei faciali fuseseră afectați de tromboze, conducând la o semi-pareză a unei jumătăți a feței mele. Semi-pareza era mai mult decât vizibilă. Când Trejan m-a invitat să locuiesc la el timp de mai bine de o lună la începutul terapiei reiki, la sfârșitul anului trecut, mi-a mărturisit că, vizionându-mi videoclipurile ca să se informeze în legătură cu starea în care mă aflam, urmărise un anume clip pe care îl înregistrasem la nicio lună după ieșirea din spital, perioadă în care mă simțeam încă traumatizată și oribil de speriată din cauza faptului că-mi pierdusem vederea și auzul. Dar mai mult decât că păream speriată, Trejan mi-a mărturisit că fața mea arăta atât de deformată, ca atunci când privești la un obiect prin filtrul unor ciuburi de sticlă spartă, încât, din reflex, și-a șters monitorul calculatorului, crezând că monitorul era murdar sau stricat, deformându-mi fața. Așadar, pareza mea facială era mai mult decât vizibilă. Cu toate acestea, niciunul dintre răutăcioșii spectatori care mi-au urmărit videoclipul de zilele trecute nu s-a gândit să-mi scrie în schimb, zicându-mi: ”Dar, draga mea, este o minune de la Dumnezeu să te pot vedea zâmbind din nou cu întreaga ta față! Îmi amintesc cum arătai în urmă cu doi ani! Ce îngrozitor, prin ce trebuie să fi trecut și cum trebuie să te fi simțit, fiind incapabilă să-ți miști mușchii feței! Cu siguranță nu ai mai putut să zâmbești frumosul tău zâmbet! Dar iată că, după doi ani, nervii tăi s-au vindecat! Este o minune!” Dar nu, nu, nimeni nu mi-a scris astfel de lucruri. Nimeni nu s-a bucurat pentru mine și pentru progresul meu, văzând în încercarea mea numai o modalitate aiurită și fără sens de a mă da în stambă.

Sigur, am fost dezamăgită să aud ce cred oamenii despre o fată oarbă care a pierdut atât de mult și a rămas cu foarte puține oportunități. Dar întreaga experiență mi-a confirmat ceva, ceva ce am început să simt cu multe săptămâni în urmă, chiar luni înainte de acest moment. Nu mai vreau să fac videoclipuri. Nu despre mine, în orice caz. Nu am vrut niciodată să le fac. Dar le-am făcut pentru că aveam nevoie de un loc de muncă.

Nu este că nu pot accepta critici. Numai Dumnezeu știe câte critici am auzit și am acceptat în ultimii 20 de ani din viața mea. Abia încep să conștientizez acest adevăr… Doamne, nu mai suport. Îmi ia 50 de minute să pun câteva cuvinte cap la cap ca să aibă sens. Nu mai suport să vorbesc despre mine și engleza asta afurisită mă sufocă. Simt o durere serioasă undeva în jurul gâtului, unde știu că este chakra mea cea mai disfuncțională. Îmi pierd interesul să scriu. Sau să scriu pentru a obține hituri și aprecieri. Îmi pierd interesul să fac aceste videoclipuri. Sau, mai bine spus, să le fac pentru a obține vizualizări, abonați și faimă. Nu vreau nimic din aceste lucruri. Nu mi le-am dorit niciodată.

”Prostuțo, prostuță Cătălina. Oamenii te-au numit o persoană multitalentată. Ai de gând să lași tot talentul ăsta să se irosească?” Nu, ba da, vreau. Sau pur și simplu nu mă voi mai concentra pe mine. Așa că m-am gândit la ceva. Ideea îmi stă în minte de aproximativ 4 ani. Este vorba despre o organizație non-profit menită să ajute micii creatori. Nu voi vorbi mai mult despre asta acum pentru că nu știu despre ce să vorbesc. Este doar o idee. Dar ca să mă asigur că aceasta este ideea corectă pe care trebuie să o urmez în viața mea, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită, până la sfârșitul acestei săptămâni, o donație de 25 de dolari prin intermediul unui binefăcător. Este semnul de care am nevoie și voi considera cei 25 de dolari prima cărămidă în zid. E miercuri. Mai sunt 4 zile și voi pune capăt prostiilor din viața mea și voi începe să lucrez la ceea ce cred că este scopul meu în această viață.

Cu degetele încrucișate,
Cătălina.

Anonymous_Face_Mask_Catalina_Stan

The beginning is the end is the end is the beginning

 BitterSweet, Cronology  6 Responses »
dec. 092015
 

Dear Readers,

It has been quite a long time since I last wrote something. This is the phrase that nearly all my posts start with. I apologize. I am taking back a few of the promises that I made during the last 2 years. Such as „I promise I will write more often”, „I promise I’ll make more videos.”, „I promise I’ll keep you guys updated.” I wasn’t able to keep any of them. And I excuse myself for what it looks like a lack of interest. I’m not lacking anything. It is just that I was not expecting many of the things that happened to me over the last 2 years to happen in the first place. And I do not mean the stroke that I suffered. I’m talking about a lot of the things that happened after the stroke.

I was suggested by my therapists to document everything that I go through either through writing or through videos. But what is it that I can document? I’m not doing anything. All I do is sit in silence in a corner and wait. And talk to myself. And go deeper inside my inner self. Sorry. I’m missing the point of my own article.

What I had in mind a year ago was to create a YouTube channel and talk about my experience as a blind person. It failed. Not because I didn’t try but because I believe I wasn’t necessarily supposed to talk about it because I have no interest in talking about myself all day.

It dawned on me on Sunday morning. Last Friday, my sister posted a video on my main channel on YouTube. The channel has 28k subscribers and many of them know about my story. It wasn’t video about crocheting, but one that showed me doing facial expressions. It was something very small and silly because I am a normal person too, not just a teacher that teaches other people about crocheting, nor a multitalented person expressing something artistic or whatever. I once watched a video showing one of my favorite YouTubers eating his cereals for 10 minutes. He did nothing else but that, while staring at the camera. It was something incredibly silly because it showed the human behind the artist and the teacher. So I enjoyed every second of it. But, in my case, a very small number of my subscribers watched it. Many of them disliked it and left some harsh comments, telling me I was humiliating myself. They asked me what was the purpose of the video and all sorts of other questions.

Sure, I was disappointed to hear what people think about a blind girl who lost so much and was left with very little opportunities. But the whole experience confirmed me something, something I began feeling many weeks, even months before this moment. I do not longer wish to make videos. Not about myself, in any case. I never wanted to make them. But I made them because I needed a job.

It is not that I cannot accept criticism. Only God knows how much criticism I’ve heard and have accepted over the last 20 years of my life. I’m just coming to realize … Jesus, I can’t stand it. It’s taking me 50 minutes to put a few words together to make sense. I can’t stand talking about myself any longer and this bloody English suffocates me. I seriously feel pain somewhere around the neck, where I know that my most dysfunctional chakra is. I’m losing interest in writing. Or in writing to get hits and likes. I’m losing interest in making these videos. Or better said in making them to get views, subscribers and money. And fame. I do not want any of them. I never wanted them.

Silly, silly Cătălina. People called you a multitalented person. Are you going to let all this talent go to waste? No, I want. But I’m just not going to focus on myself any longer. So I thought of something. The idea has been in the back of my mind for approximately 4 years. It is a non-profit organization meant to help little creators. I will not talk more about it right now because I don’t know what to talk about. It is only an idea. But to make sure that this is the right idea that I have to follow in my life, I asked my God to send me a 25$ donation through someone by the end of this week. It is the sign that I need and I will consider the 25$ dollars the first brick in the wall. It’s Wednesday. 4 more days and I will put an end to the nonsense in my life and will begin working on what I believe my purpose in this life is.

Anonymous_Face_Mask_Catalina_Stan

Fingers crossed,

Cătălina

I am in The Best Spot

 BitterSweet, Cronology  No Responses »
aug. 072015
 

Dear Readers,

Today, at Jiko, I had quite a nice session with Mihaela, which followed another one that was by far the longest and most intense session so far. This happened yesterday and it lasted approx 2 h and 15 minutes altogether. She and I had a very nice conversation about life, consciousness, spirit and all sorts of other things.

“Why is it that you feel the need to tell me about the things that you are going through?”, she asked me.

“Let’s not forget I’m still human”, I said. “On different occasions, I’m still led by emotions. I have not found the power to control them yet. I mean…to be emotionless, that is. For example, the feelings of loneliness and abandonment were so overwhelming about a month, that I skipped two weeks of sessions and ran back home where at least I had the company of Pufi the Yorkie.”

“You did very well going back home, if that was what you felt like doing. However, that does not answer me the question. Or not exactly. You still feel the need to talk to someone about your experience. Why is that so?”, she tried yet again to make me go even deeper inside my being to find a proper answer.

Of course, now that I am awakened, many people expect me to behave and talk in a certain way. It is probably only perception. I’m sure Mihaela does not except anything from me.

“I will go back to the emotional body. Last year, when I started reiki, I thought I was a simple person. I remember well how, for a month or so, I stayed at a friend’s place who told me about the inner self, the illusion, meditation and so on. When he told me that Sensei was going to open the chakra that deals with sight I wanted to punch my good friend in the face. What is this nutter talking about? I asked myself many times. “

Mihaela started giggling and suggested me to continue the story.

“A month after that I was in the hospital behaving like a lunatic, sorry, I mean as if I was possessed. I was even sent to the psychiatric ward. The doctor there asked me if I was hearing voices. Of course, I would never say anything like that to a doctor. I came such a long way since then. And I did not talk to anyone about these things, except my mom and my sister. “

Mihaela gently placed her hand over my forehead. She did it in a very friendly and caring way and made me feel more at ease. A tear or two rolled over my cheek, which she removed.

“What I mean is that I miss human contact. I feel very lonely. “

“You not what is being said about life!? We spend it alone. We come here alone. We go through our journeys alone. We go away alone. “

“I know and understand that perfectly well. But I feel as if my friends are avoiding me. I’m not talking about those who are incredibly busy with work and such and have no time to come over. Even though it wouldn’t hurt them to at least call once in a while. I’m talking about those friends who live next door from me. And they simply do not bother. I know that everyone is going through their own shit. And I respect everyone’s time. And mood. But what kind of friend is that who knows about my situation and does not even answer my emails or messages and their excuse is that they do not know how to communicate with me. “ I sighed deeply and couldn’t stop my voice from showing regret and sadness.

“You know what?” Mihaela said. “You are in the best spot. On top of that there are no coincidences. When I started reiki, I stopped talking to some friends and some others stopped talking to me. But I met many other people that are more like me. It has got to do with the energetic body.”

“I am aware of that. I know that when you frequency and vibrations level up, you begin attracting different people who have similar ideas, thoughts and behavior as you. It’s the law of attraction. “

“That is exactly the point”, Mihaela confirmed me, “and because of that, you have no reason to be sad. And no regrets either. It simply means that these people are no longer needed in your life. “

“That is one hell of a way to get rid of some friends”, I thought to myself.

In any case, any conversation that I have with a therapist at Jiko makes me feel much better. I am still human.

Lonely

Be well,
Cătălina.

În singurătatea mea, sunt în cel mai bun loc în care m-aș putea regăsi

 Gând pe rând, Terapia și vindecarea după AVC  No Responses »
aug. 072015
 

Dragă cititorule,

Astăzi, la Jiko, am avut o ședință destul de plăcută cu Miki, care a urmat unei alte ședințe care a fost, de departe, cea mai lungă și mai intensă de până acum. Aceasta s-a întâmplat ieri și a durat aproximativ 2 ore și 15 minute în total. Ea și cu mine am avut o conversație foarte plăcută despre viață, conștiință, spirit și tot felul de alte lucruri.

– De ce simți nevoia să-mi spui despre lucrurile prin care treci? m-a întrebat ea.
– Să nu uităm că sunt încă om, am răspuns. În diferite ocazii, încă sunt condusă de emoții. Nu am găsit încă puterea de a le controla. Adică… să fiu lipsită de emoții, adică. De exemplu, sentimentele de singurătate și abandon au fost atât de copleșitoare timp de aproximativ o lună, încât am sărit peste două săptămâni de ședințe și am fugit acasă, unde cel puțin am avut compania lui Pufi, câinele Yorkshire Terrier.”
– Ai făcut foarte bine întorcându-te acasă, dacă asta ai simțit că trebuie să faci. Totuși, asta nu-mi răspunde la întrebare. Sau nu exact. Încă simți nevoia să vorbești cu cineva despre experiența ta. De ce așa? a încercat Miki din nou să mă ajute să merg și mai adânc în ființa mea pentru a găsi un răspuns încă și mai mulțumitor.

Desigur, acum că m-am trezit, mulți oameni se așteaptă să mă comport și să vorbesc într-un anumit fel. Probabil este doar o percepție subiectivă cu care mă confrunt. Sunt sigură că Miki nu așteaptă nimic de la mine.

– Mă voi întoarce în corpul emoțional. Anul trecut, când am început reiki, credeam că sunt o persoană simplă. Îmi amintesc bine cum, timp de o lună sau cam așa ceva, am stat la un prieten care mi-a povestit despre sinele interior, iluzie, meditație și așa mai departe. Când mi-a spus că Sensei va deschide chakra care se ocupă de vedere, am vrut să-l lovesc pe bunul meu prieten în față. ”Despre ce vorbește nebunul ăsta?”, m-am întrebat de multe ori.”

Miki a început să chicotească și mi-a sugerat să continui povestea.

– O lună după aceea eram în spital, comportându-mă ca o nebună, scuze, adică ca și cum aș fi fost posedată. Am fost trimisă chiar și la secția de psihiatrie. Doctorul de acolo m-a întrebat dacă aud voci. Bineînțeles, nu i-aș spune niciodată așa ceva unui doctor. Am parcurs atât de mult drum de atunci. Și nu am vorbit cu nimeni despre aceste lucruri, cu excepția mamei și a surorii mele, i-am mărturisit terapeutei mele.

Miki și-a pus ușor mâna peste fruntea mea. A făcut-o într-un mod foarte prietenos și grijuliu și m-a făcut să mă simt mai liniștită. O lacrimă sau două mi-au curs pe obraz, pe care le-a îndepărtat.

– Ce vreau să spun este că îmi lipsește contactul uman. Mă simt foarte singură, am continuat să îi mărturisesc despre cum mă simțeam.
– Nu înțelegi ce se spune despre viață!? O petrecem singuri. Venim singuri aici. Ne parcurgem singuri călătoriile. Plecăm singuri, a încercat Miki să-mi vorbească în chip consolator.
– Știu și înțeleg asta perfect. Dar simt că prietenii mei mă evită. Nu vorbesc despre cei care sunt incredibil de ocupați cu munca și alte chestii și nu au timp să vină pe la mine. Chiar dacă nu le-ar strica să sune măcar din când în când. Vorbesc despre acei prieteni care locuiesc vis-a-vis de mine. Și pur și simplu nu se obosesc. Știu că fiecare trece prin propriile porcării. Și respect timpul fiecăruia. Și starea de spirit. Dar ce fel de prieten este acela care știe despre situația mea și nici măcar nu-mi răspunde la e-mailuri sau mesaje, iar scuza lui este că nu știe cum să comunice cu mine?

Am oftat adânc și nu mi-am putut opri vocea să nu arate regret și tristețe.

– Știi ce? a spus Miki. Ești în cel mai bun loc. În plus, nu există coincidențe. Când am început să practic reiki, am încetat să mai vorbesc cu unii prieteni, iar alții au încetat să mai vorbească cu mine. Dar am întâlnit mulți alți oameni care sunt mai asemănători cu mine. Are legătură cu corpul energetic.
– Sunt conștientă de asta. Știu că atunci când frecvența și vibrațiile tale cresc, începi să atragi diferiți oameni care au idei, gânduri și comportamente similare cu tine. Este legea atracției.
– Exact asta e ideea, mi-a confirmat Miki, și din această cauză, nu ai niciun motiv să fii tristă. Și nici să simți regrete. Pur și simplu înseamnă că acești oameni nu mai sunt necesari în viața ta.

„Ăsta e un mod al naibii de grozav de a scăpa de niște prieteni inoportuni”, mi-am zis în sinea mea.

În orice caz, orice conversație pe care o am cu un terapeut de la Jiko mă face să mă simt mult mai bine. Sunt încă om.

Fii sănătos,
Cătălina.

Lonely

Interviul Irinei cu un om ca mine, traumatizat, bolnav și neputincios, dar curajos, entuziast și luptător

 Gând pe rând, Perioade și episoade critice  No Responses »
aug. 042015
 

Dragă cititorule,

Irina este o fostă colegă de liceu a surorii mele cu care întâmplarea a făcut să ni se încrucișeze drumurile cât timp am locuit în București pentru terapie, iar pentru că ea are un blog despre viață și ființe dragi, dedicându-l inimii și sufletului și pentru că eu mă aflam într-una din acele situații delicate care merită povestite și împărtășite cu cititorii, Irina mi-a făcut invitația unui interviu scris pe care am primit-o îndată, dornică fiind să-mi narez experiențele încă o dată. Îmi luai singură permisiunea de a publica acest interviu și pe blogul meu, însă îți fac invitația de a da o fugă și pe Blogul Irinei, spre a te bucura de lectura textelor ei!

Cătălina Alexandra Stan – foto profil (cu câteva luni înainte de AVC)

1. Cine este Cătălina? Prezintă-te în câteva cuvinte pentru cititorii blogului meu…

Conform vârstei, Cătălina este o tânără femeie de 28 de ani, care nu este scoasă din adresări de genul „ce copilaș drăgălaș ești”, dar care, în realitate, se consideră o simplă entitate aflată în continuare în căutare de răspunsuri legate de viață, moarte și câte și mai câte altele.

2. Cum era Cătălina înainte de noiembrie 2013?

Cum se spune pe străinește, Cătălina was drifting. Pentru o bună bucată de timp, pierduse noțiunea de viață sau scop în viață, de obiective și idealuri, dar mai ales de sine. Se ascundea și fugea de responsabilități. Plângea și se plângea prea mult. Căuta și nu găsea nimic pentru că nu știa ce căuta. Așa că plângea și mai mult și blama pe toată lumea pentru diversele eșecuri, mai puțin pe sine. Totuși, îi vom da câștig de cauză Cătălinei pentru că în lunile premergătoare lui noiembrie 2013, începuse să se reculeagă, să se găsească și să pună un pic de ordine în viață.

3. Ce îți amintești din ceea ce s-a întâmplat?

Deși ultimul RMN arată că aș putea avea probleme legate de memorie, îmi amintesc tot. Nu tot ce am învățat la școală, ci tot ce s-a întâmplat în 2013 și după aceea.
Îmi amintesc că m-am trezit dimineață, că am coborât scările, pregătită pentru noile mele proiecte de croșetat. Orice zi de genul acesta era o zi bună. Am deschis ușa de la birou și l-am găsit pe partenerul meu din Irlanda gol pușcă, uitându-se la filme adult și făcând și alte treburi mai deșucheate, pe care sunt sigură că multă lume le face. Aș vrea să glumesc, dar nu o fac. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut întâmplarea. Așa că m-am retras în altă cameră. Nu a venit după mine să mă împace, iar puțin timp după aceea, am aflat că mă și trădase. Așa că am plâns. Era un șoc foarte puternic să mă găsesc singură într-o țară străină, cu o sumedenie de minciuni pe care le spusesem părinților ca să acopăr unele greșeli prostești, pe care le făcusem în trecut. Puțin după aceea, au apărut primele simptome că ceva aiurea se întâmplase. Mă refer aici la vărsături, amețeală, lipsa somnului și o stare generală de rău. La câteva zile după aceea, situația s-a înrăutățit. Vederea mi s-a dublat, a apărut o pată cenușie în ochiul drept, am început să am dureri masive de cap și… vărsăturile. Nu mai reușeam să mănânc nimic. Nu mai reușeam să dorm. Nu simțeam decât frica care, în realitate, semăna foarte bine cu groaza. Nu aveam asigurare medicală în Irlanda, dar nici bani să mă întorc acasă, iar cât despre părinți, îmi era pur și simplu rușine să le cer ajutorul.
Vezi tu, nu am suspectat pentru o secundă că ar fi putut fi vorba despre creier. Totuși, situația mea nu se îmbunătățea. Așa că, până la urmă, le-am cerut ajutor alor mei. Iar pe 16 noiemrie 2013 m-am întors în România pentru teste. Despre ele voi vorbi mai încolo.

4. Cum s-a schimbat viața ta din acel moment?

Radical. O bună bucată de timp m-am simțit neom. Adesea m-am descris ca pe un ciot de om. Am spus că am rămas 5% om. Nu mai am conștiința corpului fizic. Nu a corpului meu sau al altora. Toți oamenii noi pe care îi cunosc sunt, pentru mine, entități cu voce care îmi vorbesc în matrix. Am zis radical, dar am vrut să spun brutal. În primele luni de după boacănă am plâns încontinuu pentru că nu mai puteam face nimic din ce îmi plăcea. Pe lângă vedere, specific că mi-am pierdut și auzul. Dar, odată ce auzul a început să se îmbunătățească, mi-am mai venit în fire. Iar acum, sunt aproape ok. Sunt tot eu, Cătălina, doar că nu mai văd.

5. Pentru că nu mai vezi acum, se poate spune că SIMȚI altfel lucrurile? Cât, cum? Detaliază tu.

E puțin spus că văd altfel lucrurile acum. Nu mai am noțiunea timpului și a spațiului, prin urmare nu mai sufăr că trece timpul pe lângă mine și nu mai fac nimic. În fond, tot ce am acum din belșug este timp. Așa că pot să fac orice. În plus, nu îmi mai pasă de aparențe. Nu mi se mai spune „nu te uita la acest lucru pentru că este urât”. Mai degrabă cred că am pierdut noțiunea urâtului. Tot ce îmi pică în mână, tot ce găsesc trebuie să fie frumos, pentru că există.
În ultima vreme, mai ales, am început să resimt această lipsă a vederii ca pe un fel de lecție de supraviețuire. Îmi ia 5 minute să torn apă din sticlă în pahar, fără să vărs nimic pe lângă. Și, Doamne, ce satisfacție am când reușesc. Poți spune că sunt un ciot de om, mai ales dacă tu accelerezi la 160 pe autostradă și nu îți pasă de nimic. Zic doar că unii oameni se bucură din motive foarte simple. Așa cum mă bucur eu când reușesc să-mi pun sandalele de una singură.

6. Din ceea ce am aflat despre tine, mi se pare că ești o persoană foarte optimistă, curioasă și hotărâtă. De unde vin toate aceste ärme secrete”, cu ce combustibil le alimentezi?

Mi-ar plăcea și mie să știu, dar măcar sunt conștientă de ele. Dar dacă vrei să știi, până la finele lui octombrie 2014 am stat priponită de pat, speriată și încărcată de furie. De atunci până acum am parcurs un drum lung, plin de peripeții. Am fost ajutată de prieteni și fani de pe YouTube să primesc terapie alternativă prin reiki, la o clinică din București.
Te întrebi dacă m-a ajutat? Bineînțeles că da, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă nu aș fi avut voință, curaj și putere. Ori le ai, ori nu le ai. Nu cred că le găsești. Sau că ele apar, cumva, din senin, atunci când parcurgi un drum. Cred că toată lumea este înzestrată cu aceste calități, doar că le-au îngropat și le-au acoperit cu idei mult mai banale, de tipul: „nu îndrăznesc să fac acest lucru pentru că aș putea eșua”, „nu pot”. Dacă dai la o parte învelișurile astea de calitate îndoielnică, rămâi tu, un luptător entuziast și optimist.

7. Între toate proiectele/interesele tale, cum îți împarți timpul? Ce planuri ai?

Deși optimistă și încrezătoare, sunt, totuși, și realistă. Proiectele, planurile și ideile mele depind în mare măsură de disponibilitatea celor din jurul meu. Este un minus sâcâitor atunci când îți pierzi vederea. Depinzi mereu de cineva ca să facă ceva, fiindcă tu nu poți să-l faci de unul singur. Așa că multe din proiectele mele sunt, momentan, pe pauză. Cum ar fi canalele mele de croșetat de pe YouTube, Artă Manuală și Cătălina Stan (în engleză).
Și pentru că, de fapt, cheful este autoritate în domeniu, atunci când îmi vine, scriu sau mai degrabă dictez. Din când în când, împreună cu sora mea, ne jucăm de-a regizorul și actorii pe YouTube. Îmi documentez călătoria spre vindecare printr-un fel de serial numit ”The C.A.S. Show”. Mai mult de atât, încerc, pe cât posibil, să mă apropii de ideea de normal. Este cel mai dificil proiect, iar, pe alocuri, scopul mi se pare imposibil de atins. Mi se pare mai ușor să ajung pe lună decât să port o conversație cu o prietenă la un suc, la o terasă. Așa că, înainte de alte planuri ambițioase, încerc să o scot pe Cătălina la linia de plutire și, după aceea vom vedea ce va mai fi.

8. Știu că ai trecut prin multe teste, tratamente și intervenții medicale. Multă vreme, răspunsurile au întârziat să apară sau se contraziceau și anihilau reciproc. Te simți specială? Cum ai simțit atenția/grija sistemului medical? Cum ai văzut implicarea specialiștilor care te-au evaluat/tratat?

Mi-a luat 18 luni după tromboze să înțeleg că cei 20 de doctori de la cele 5 spitale în care am fost internată și-au dat toată silința să mă ajute să mă fac bine. Dar, dacă vrei să știi ceva, tocmai spitalizarea și tratamentul acordat de doctori sunt cauzele pentru care am suferit ADEVĂRATUL accident cerebral.
Rămăsesem cu povestea în momentul când mă întorsesem acasă în România, pe 16 noiembrie 2013. Am început teste la doctori particulari, după care am fost trimisă la Spitalul din Brăila, după care au urmat spitalele Victor Babeș, Colentina, Institutul de Chirurgie Neurovasculară din București și, din nou, Spitalul Județean Brăila. Ca să scurtez povestea, niciunul dintre acești doctori nu a ascultat povestea mea. Am fost testată în fel și chip pentru infecții, infecții exotice, infecție cu transmitere sexuală, infecții dentară, toate fără niciun rezultat. Mulți dintre ei au bătut cu pumnul în masă, fiind ferm convinși că e vorba de o infecție, alții au bătut cu piciorul în podea și au vehiculat teoria cum că aș suferi de o boală foarte rară de sânge, trombofilie, deși timp de 26 de ani, până atunci, fusesem sănătoasă tun. Unii dintre ei m-au arătat cu degetul și au încercat să lege răul de faptul că luam anticoncepționale, în ciuda faptului că nu suferisem niciun efect secundar pe parcursul celor 3 ani, cât le-am luat intermitent. Degeaba le ziceam că sufeream de depresie și că trecusem printr-un șoc emoțional puternic. Răspunsul lor era: „Nu se orbește de la depresie sau de la plâns.” Poate că nu, dar zecile de teste pe care le-am făcut nu au relevat nimic anormal în corpul meu, iar tratamentul cu anticoagulant, administrat intravenos timp de 20 de zile, nu a avut decât foarte puține efecte. În schimb, tot ce simțeam eu era teroare. Lasă furia și dezgustul, vorbesc despre teroare, despre acele momente când, din întuneric, venea cineva de 5 ori pe zi să bage un ac în venele mele, să mai ia o doză inutilă de sânge pentru a mai face încă un test neconcludent. Știi cum este, când acest cineva, fără față, corp sau formă începe să bage acel ac în picioarele tale, pentru că nu mai ai niciun centimetru de țesut disponibil în brațe? Vorbesc despre groaza de a fi transferată, din nou, la un alt spital pentru că la cel anterior nu își dau seama că ai suferit un accident cerebral, pentru că ai plâns prea mult? Vorbesc despre furia față de doctorii care nu au citit primul RMN corect. Despre furia față de birocrație, despre faptul că îți pui toată încrederea, dar mai ales viața, în mâinile acestor oameni.
Când, în cele din urmă, trombozele venoase au fost descoperite în urma unui al doilea RMN făcut la Colentina, la 10 zile interval față de primul, vederea mea era aproape total pierdută. Auzul devenise disfuncțional și începusem să îmi pierd mobilitatea. Totuși, au început sa-mi administreze tratamentul standard. Timp de 4 zile am dat rezultate bune. Distingeam culori, obiecte și fețe, inclusiv chipul mamei mele. Până într-o zi, când, din senin, au venit câțiva infirmieri care m-au ridicat din nou pe sus ca să mă ducă undeva. Nu am înțeles de ce. Nu puteam să concep de ce sunt din nou mutată, deși răspundeam la tratament. De la Colentina, în salvare, până la Institutul de Neurochirurgie Vasculară, în câteva minute, corpul meu a cedat și atunci am suferit tromboze cerebrale multiple (din cauza că sângele se coagula foarte mult) Doctorii l-au numit accident cerebral ischemic, dar mai are importanță? Nici până acum nu și-au dat seama ce a fost cu mine.
În orice caz, au urmat 4 zile la terapie intensivă, la Institut, unde doctorii le-au spus părinților mei că nu mi se dau șanse de supraviețuire.
Familia m-a mutat mai aproape de casă, la Spitalul din Brăila. Fără nicio diferență. Teroare. Furie. Scârbă. Panică. Era tot ce simțeam. Am fost în stare catatonică și, în cele din urmă, am pierdut și auzul. În continuare, doctorii dădeau din umeri nedumeriți. Insistau, în continuare, că sufăr de vreo boală rară de sânge. Unele dintre cadrele medicale au luat cu nerușinare bani de la părinții mei în timp ce le spuneau că nu apuc a doua zi dimineața.
Pentru că nimic din toată tărășenia asta nu se îmbunătățea, pe 17 decembrie 2013, părinții mei m-au scos din spital să îmi pot trăi liniștită ultimele zile pe patul de acasă. Conform doctorilor, am plecat acasă cu creierul umflat ca un balon, cu tromboze venoase profunde și cu sângele închegat. Totuși, când m-am așezat pe patul de acasă și l-am simțit pe Pufi, cățelul familiei, cum îmi sare în brațe și începe să îmi lingă brațele pline de vânătăi, am știut că sunt salvată. Și, din ziua aceea, am început procesul de vindecare.
Așa că, scuză-mi vorba, doctorii să i-o spună lui mutu’ că nu poți face accident cerebral și orbi de la depresie și plâns prea mult.

9. Dincolo de explicațiile medicale, cum îți justifici tu aceste experiențe? Care este lecția pe care trebuie să ți-o însușești tu și/sau ceilalți?

Conform doctorilor, accidentul meu cerebral ischemic are cauze necunoscute. Dar, oricât de neverosimil ar părea, știu perfect ce mi s-a întâmplat. Și încerc, pe cât posibil, să nu o fac pe deșteapta. În niciun caz nu sunt mai deșteaptă decât doctorii. Dacă vrei să îți spun sincer, tot ce ar fi trebuit ei să facă era să-mi dea o pastilă de anticoagulant pe zi și să mă trimită să vorbesc cu un psiholog. E psihologie pură. Ieri eram un om normal, iar azi sunt oarbă, surdă, legată de pat prin intravenoase, cu sondă și în pampers. Dacă am mai avut vreo putere să mă observ din exterior, nu aș fi fost prea departe de sentimentul că eram umilită și scârbită de condiția umană. Cine era Cătălina și ce a ajuns ea să fie! Din păcate, doctorii nu iau în calcul și gândurile de acest gen. Ei tratează doar carcasa, dar omul este mai mult decât un corp. Omul este mai degrabă un fel de calculator: corpul este echipamentul hard, mintea este software-ul. Corpul va răspunde la comenzile dictate de soft. Iar dacă mintea decide că azi nu are chef să se ridice din pat, apoi crezi că echipamentul hard se va ridica? Mă îndoiesc.
Lecția pe care am învățat-o eu: trebuie să îmi repar mintea, emoțiile și spiritul pentru ca și carcasa să fie funcțională.

10. Care este relația ta cu Dumnezeu?

Până în ianuarie anul acesta, am fost aproape o atee convinsă. Uneori îmi spuneam că bănuiesc că Dumnezeu ar exista, dar sunt certată cu El. Nu mai sunt certată. Și nici nu cred că există. Știu că există. În circumstanțele mele, unii oameni iau drumul bisericii, alții o iau pe arătură. Eu nu am făcut-o pe niciuna, dar m-am îndreptat spre spiritualitate. Nici nu am avut cum altfel, când, așa cum am mai zis, am pierdut noțiunea corpului fizic, a timpului, a spațiului și a altor lucruri de ordin material. Nu mi-a rămas decât să mă întorc spre interior. Și, Doamne, trăsnăile pe care le-am descoperit acolo!
Subliniez că nu cred în dogmă sau în religia propriu-zisă. Nu am devenit adepta niciuneia dintre ideologiile religioase de pe pământ. Știu doar că fiecare dintre noi avem un sâmbure de adevăr și că această scânteie micuță se găsește adormită în fiecare dintre noi. Iar reiki m-a ajutat să o trezesc. Stați, totuși, fără grijă. Nu mă veți găsi făcând propagandă religioasă la tv. Nici nu mă veți întâlni închinându-mă copacilor pe stradă. Ocazional, totuși, mă veți vedea în parc stând cu fundul pe iarbă pentru că e o metodă a naibii de bună pentru ca unele energii aiurite să fie eliminate.

11. Care este mesajul TĂU? Ce vrei să rămână în mintea și sufletele celor care vor avea curajul și puterea să citească micul nostru interviu?

De câteva zile încoace încerc să-mi răspund la o întrebare pe care sora mea a găsit-o într-o carte, un citat de Dostoievski. Suna cam așa: „Știi cine ești?”.
„Cum să nu știu cine sunt”, îți vei zice. Ia încearcă să răspunzi!

”Să scriu sau să nu scriu”, iată un conflict lăuntric care mi-a blocat chakra comunicării

 Gând pe rând  No Responses »
iun. 252015
 

Dragă cititorule,

De când am început să fac terapia Reiki la sfârșitul lunii octombrie 2014, mi s-au întâmplat tot felul de lucruri neobișnuite și neașteptate. Nu voi intra în detalii. Încă nu. În principal pentru că este o teorie pe care nu o înțeleg complet. Deci nu… încă nu. Dar ceea ce pot spune sincer este că am subestimat puterea energiei transmise în timpul unei ședințe de Reiki.

Însă există un aspect destul de important și mai ușor de explicat. Energia reiki găsește blocajele imprimate în corpul de energie vitală, care apoi sunt scoase la suprafață și descoperite puterii mele de înțelegere, astfel încât să devin conștientă de ele și de toate relele pe care le fac în ființa mea. În timp, voi descrie aceste episoade mai detaliat. Dar ieri după-amiază, mi s-a întâmplat ceva foarte interesant și **DESPRE** ACEASTA vreau să scriu astăzi.

În timp ce mă aflam în autobuz, îndreptându-mă spre clinica Jiko pentru ședința mea obișnuită de Reiki, mă gândeam la tot felul de cauze care ar putea bloca funcționarea corectă a celei de-a 5-a chakre situate în gât (chakra care se ocupă de comunicare, creativitate, originalitate, exprimare personală și auz). În ultimele 6 săptămâni am devenit conștientă de întreaga energie din corpul meu, deci nu doar de cea care curge în creierul meu, ceea ce mă face să mă simt minunat. Cu toate acestea, tot ce se întâmplă de la gât în sus mă omoară. Și m-am întrebat de multe ori ce ar putea provoca astfel de stricăciuni.

Dar după ce am ocupat un loc în autobuz, incapabilă să mă uit pe geam sau să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dat seama de ceva: de 14 ani am vrut să scriu o carte.

On the bus

While on the bus

Sunt sigură că mulți vor să scrie o carte. Unii o fac, alții nu. Eu știu cum să scriu o carte, doar că nu am chef să o scriu. Sau îmi lipsește inspirația. Sau timpul. Sau am altceva mai bun de făcut. Sau cred că ceea ce scriu nu este suficient de bun. Sau cred că nimeni nu m-ar citi. Sau cred că, chiar dacă aș scrie ceva, nu va fi publicat. Sau cred că a scrie o carte este prea greu. Sau că îmi va lua prea mult timp să scriu. Apoi încep să estimez: dacă scriu 10 pagini pe zi, atunci la sfârșitul lunii voi avea 300 de pagini scrise. Asta pot numi cu siguranță o carte. Dar dacă scriu 3 pagini pe zi? Atunci, în 6 luni, o carte de aproximativ 540 de pagini va fi finalizată. Dar dacă scriu în schimb povestiri scurte? O povestire scurtă ar trebui să aibă în jur de 2500-4000 de cuvinte. **ASTA** este ceva ce pot scrie într-o zi! Dar să scriu povestiri scurte? Înțeleg măcar ce înseamnă asta? Ar trebui să mă gândesc la zeci și zeci de personaje, scenarii, episoade, circumstanțe, situații și istorii și numai Dumnezeu știe ce altceva ar trebui să inventez. E mult prea dificil. Așa că mă întorc la ideea de a scrie un roman. Dar se pare că este foarte la modă în zilele noastre să scrii prequel-uri, continuări, saga-uri etc. Deci, ce ar trebui să fac acum? Ar trebui să continui o poveste într-o a doua carte doar de dragul de… ce? Al banilor? Sau al faimei? Sau…? Nu mai știu ce. Dar vreau să scriu o carte. Dar cum ar trebui să încep? Începutul este cea mai importantă parte a unei cărți. Dacă nu reușesc să o fac atrăgătoare, atunci cartea se pierde de la bun început. Ar trebui să mă inspir din viața mea? Ar trebui să fie comedie? Tragedie? Fantezie? Psihologică? Thriller? Romantică? Și ce se întâmplă cu personajele? Ar trebui să fie copii? Adolescenți? Tineri, adulți? Bătrâni? Regi? Regine? Animale? Dragoni? Spioni? Probleme politice? Nici măcar nu pot gândi limpede. Ar trebui să scriu în limba română? Îmi place limba mea, dar dacă vreau să fiu publicată în altă parte, mai bine o scriu în engleză. Dar nu este limba mea maternă! Și nu știu ATÂT de multe cuvinte. Dacă ajung să par repetitivă?

Dar toate aceste gânduri au fost blocajele mele timp de ani de zile. Evident, le pot numi și scuze. Totuși, ieri, în timp ce eram în autobuz, am devenit conștientă de toate. Imediat, am simțit niște înțepături ascuțite în buricele degetelor și o energie puternică s-a descărcat din creierul meu. Acesta este un proces care se întâmplă întotdeauna atunci când ființa mea eliberează și elimină energia toxică, blocată în organism.

Coborând din autobuz, i-am spus surorii mele că trebuie să scriu o carte. Dar în timp ce eram din nou în autobuz, întorcându-mă acasă, m-am gândit iarăși la ceea ce tocmai conștientizasem, zicându-mi:

„Mă iert că nu am scris încă această carte. Nu voi face din scrierea acestei cărți unic scop al vieții mele. Dacă reușesc să o scriu, atunci felicitări. Dacă nu, atunci nu nu-i bai. Fac ce pot, cum pot, când pot.”

Ființa mea interioară a zâmbitatunci. Cumva, devin mai înțeleaptă.

Îți doresc o săptămână bună,
Cătălina.

To write or Not to write

 Cronology, The Stoned Philosopher  No Responses »
iun. 252015
 

Dear Readers,

Since I’ve started Reiki at the end of October 2014, all sorts of unusual and unexpected things have been happening to me. I won’t go into details. Not yet. Mostly because it is theory that I don’t completely understand. Not yet. But what I can honestly say is that I had underestimated the power of the energy transmitted during a Reiki session.
There is a bit that is quite important and it is easier to explain. The energy finds the blockages stoked inside my being, which are then surfaced and shown to me so that I become aware of them and of all the wrongs that they are doing. In time, I will describe these episodes into more detail. But yesterday afternoon, something very interesting happened to me and THAT is what I want to write about today.

While on the bus heading to Jiko clinic for my usual Reiki session, I was thinking about all sorts of causes that could block the 5th chakra located in the neck from functioning properly (it is the chakra that deals with communication, creativity, originality, self expression and hearing). For the past 6 weeks I have become aware of the entire energy in my body and not just the one flowing inside my brain, which feels wonderfully. However, everything happening from neck up is killing me. And I have wondered many times what could cause such damage.
But after taking a seat on the bus, unable to look through the window or understand what was happening around me, it dawned on me: for 14 years I’ve wanted to write a book.

On the bus

While on the bus

I am sure many want to write a book. But some do, some don’t. I know how to write a book, except that I’m not in the mood for it. Or I lack inspiration. Or time. Or I have something else better to do. Or I think that what I write is not good enough. Or I think no one would read me. Or I think that even if I write something it won’t be published. Or I believe that writing a book is too hard. Or that it will take me too long to write. But then I begin estimating: if I write 10 pages a day, then at the end of the month I will have 300 pages written down. That is what I can surely call a book. But what if I write 3 pages a day? Then in 6 moths a book of approx. 540 pages will be completed. But what if I write short stories instead? A short story should have around 2500-4000 words. THAT is something that I can write in a day! But writing short stories? Do I even understand what that means? I’d have to think about dozens and dozens of characters and scenarios and episodes and circumstances and situations and histories and only God knows what else I’d have to come up with. It is far too difficult. So I’m going back to the idea of writing a novel. But it looks like it is very popular nowadays to write prequels and sequels and sagas and etc. So what am I supposed to do now? Would I have to continue a story in a second book just for the sake of…what? Money? Or fame? Or…? I donno. But I do want to write a book. But how should I start? The beginning is the most important part of a book. If I don’t manage to make it appealing, then the book is lost right from the word go. Should I get inspiration from my life? Should it be comedy? Tragedy? Fantasy? Psychological? Thriller? Romantic? And what about the characters? Should they be kids? Teenagers? Young adults? Old people? Kings? Queens? Animals? Dragons? Spies? Political matters? I can’t even think straight. Should I write it I Romanian? I like my language but if I want to get published somewhere else, I’d better write it in English. But it’s not my native language! And I don’t know THAT many words. What if I end up sounding repetitive.

But all these thoughts have been my blockages for years. I can obviously call them excuses too. However, yesterday, while in the bus, I became aware of all them. Right away, I felt sharp stings inside my fingers and a powerful energy was discharged from my brain. This is a process that always happens when my being releases and eliminates toxic energy.

Getting off the bus, I told my sister that I have to write a book. But while coming back home and on the bus again I thought once more.

“I forgive myself for not having written this book yet. I won’t make the sole purpose of my life writing this book. If I do manage to write it, then congratulations to myself. If I don’t, then no harm done. I am doing what I can, how I can, when I can. “

My inner self smiled. Somehow I am becoming wiser.

Have a good week,
Cătălina.

I Do Hate Too

 BitterSweet, Cronology  2 Responses »
iun. 172015
 

Dear Readers,

The things that I’m going to write about today are of such intimacy and privacy to me that I cannot believe myself that I decided to write about them. It was often suggested to me that I should talk to a shrink about them, but I refused. A while back, my sister read me an article which underlined the importance and the benefits of writing about different issues, especially during one’s healing journey.

During Monday’s reiki session, Miss Rodica, the therapist who has been treating me over the last 4 weeks, asked me how I had been. I wasn’t sure what to answer. I didn’t want to let her know the real state of mind I was in. And even if I had told her, I would have burst out crying in front of her. But the therapists at Jiko are not only very good practitioners, but good listeners and advisers as well. Because of that, I decided to be honest and confessed myself to her.

“So, so”, I told Miss Rodica. “I’m going through quite a huge emotional dilemma”.

“What is it about?”

“It is about the person who was the cause of my emotional shock that lead to my stroke”, I continued timidly, while lying on the bed and starting the session.

“Carry on, I’m listening.”

“I was barely able to stop myself from crying while in the bus getting here. But when I got off, I couldn’t keep them inside any longer. At first, I was crying softly and quietly, just drops of tears rolling down my cheeks. But thinking about everything that had happened I realized something very important: I was firmly convinced that I had understood what happened and that I had forgiven, but it’s not like that. I now know that I hate him. I became very aware of the feeling during the 12 minutes walk from the bus station to the clinic. I hate him. It is the only person in the world that I hate”, I confessed, rather relived that I had a chance to talk to someone about my emotional problem.

Miss Rodica gently placed her hands and forehead and tried to comfort me.

“It is a wonderful thing, to become aware of a feeling, even if it is a negative and strong one such as hate. But what it means is that you can heal now. It was about time the feeling and the issue were brought out to light as well”, she answered me wisely.

“I can feel the blockage around the heart. I am becoming more and more aware of all of them.”

She then placed her hands on my heart and chest and kept them there for the rest of the session.

“ It all started because of some money that was stuck on my old AdSense account that was created under his name. They were my earnings from my YouTube videos for November-December 2013. I asked my sister not to release them earlier because I didn’t want him to have them. But I wrote him and let him know that I was going to release them, since I needed them for living expenses and therapy while in Bucharest. He hasn’t answered. We know the money went into the bank account because it is information that can be checked online,” I then stopped telling my story and took a deep breath. The sadness became overwhelming.

“You better change the information so that he won’t get your money any longer”, Miss Rodica advised me.

“That is something my sister did right after I was released from the hospital in December 2013. And he wasn’t answering our emails regarding the same issue back then either. I was a fool because I took his side in defense until the last moment. I have not talked ever since.”

I then felt a grip inside my heart and my hands started shivering, especially on my left side of the body.

“I burst out in tears right in front of the clinic. I stopped walking and let my sister hug me. All this guy needed to do was to come talk to me during that stupid morning on the 1st of November. All he needed to do was to ask me if I were upset. It was as simple as that. And maybe I wouldn’t have been blind and deaf now. ”

“It’s ok. You can cry if you wish to”, Miss Rodica told me and she pressed her hands on my body even more, as if to hug me too.

At the end of the session, I felt somehow better. I now know what to work with and what is causing blockages. Maybe now I can finally close the chapter that Ireland was to me. Even so, I would rather believe that he died than that he is so evil and heartless for choosing to keep this money to himself even when he knows how much I need them. Then again, I’m talking about a person who did not seize to remind me that he doesn’t do guilt.

I made an approximation. My earnings would buy him 200 cups of coffee from Topaz or it would pay him his cable bill for 6 months.

“It looks like some humanity is dead,”
Cătălina.

Ireland

On the Shores of Waterford, Ireland

Mai mult decât că port resentimente, simt ură pentru ce s-a întâmplat

 Gând pe rând, Terapia și vindecarea după AVC  No Responses »
iun. 172015
 

Dragă cititorule,

Lucrurile despre care voi scrie astăzi sunt atât de intime și private pentru mine, încât nu-mi vine să cred că am decis să scriu despre ele. De când am suferit accidentul vascular cerebral, mi s-a sugerat adesea să vorbesc cu un psihoterapeut despre ele, dar am refuzat. Însă acum ceva timp, sora mea mi-a citit un articol care sublinia importanța și beneficiile scrierii despre diferite probleme cu care te confrunți, în special în timpul călătoriei de vindecare.

În timpul ședinței de reiki de luni, doamna Rodica, terapeuta care m-a tratat în ultimele 4 săptămâni, m-a întrebat cum mă simt. Nu eram sigură ce să răspund. Nu voiam să-i spun care era adevărata stare de spirit în care mă aflam. Și chiar dacă i-aș fi spus, aș fi izbucnit în plâns în fața dumneaei. Dar terapeuții de la Jiko nu sunt doar practicieni foarte buni, ci și buni ascultători și consilieri. Din acest motiv, am decis să fiu sinceră și m-am confesat dumneaei.

– Așa și așa, i-am spus doamnei Rodica, trec printr-o criză emoțională destul de mare”.
– Despre ce este vorba? m-a invitat dânsa să îi destăinuiesc.
– Este vorba despre persoana care a fost cauza șocului meu emoțional care a dus la accidentul vascular cerebral”, am început timid confesiunea mea, în timp ce mă întindeam pe pat și începeam ședința.
– Continuă, te ascult.
– Abia am reușit să mă abțin să nu plâng în autobuzul cu care am venit aici. Dar când am coborât, nu mi-am mai putut ține lacrimile înăuntru. La început, plângeam încet și în liniște, doar picături de lacrimi îmi curgeau pe obraji. Dar gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat, mi-am dat seama de ceva foarte important: am fost ferm convinsă că înțelesesem ce s-a întâmplat și că iertasem, dar nu este așa. Acum știu că îl urăsc. Am devenit foarte conștientă de sentiment în timpul celor 12 minute de mers pe jos de la stația de autobuz până la clinică. Îl urăsc. Este singura persoană din lume pe care o urăsc”, am mărturisit, destul de ușurată că am avut ocazia să vorbesc cu cineva despre problema mea emoțională.

Doamna Rodica și-a pus ușor mâinile pe fruntea mea și a încercat să mă consoleze.

– Este minunat să devii conștient de un sentiment, chiar dacă este unul negativ și puternic, cum ar fi ura. Dar asta înseamnă că te poți vindeca acum. Era și timpul ca atât sentimentul, cât și problema să fie scoase la iveală, mi-a răspuns dânsa cu înțelepciune.
– Simt blocajul din jurul inimii. Devin din ce în ce mai conștientă de toate aceste blocaje.

Apoi și-a pus mâinile pe inima și pieptul meu și le-a ținut acolo pentru tot restul ședinței.

– Totul a început din cauza unor bani blocați în vechiul meu cont AdSense, creat pe numele lui. Erau câștigurile mele din videoclipurile de pe YouTube, din noiembrie-decembrie 2013. La momentul respectiv, am rugat-o pe sora mea să pună transferul acestor bani în așteptare, pentru că nu voiam să-i aibă el. Dar i-am scris și l-am anunțat că aveam de gând să dăm drumul transferului deoarece aveam nevoie de ei pentru cheltuieli de trai și terapie cât timp aș fi stat în București. L-am rugat să fie drăguț și înțelegător și să mi-i trimită. Nu a răspuns. Știm că banii au intrat în contul lui bancar pentru că acestea sunt informații care pot fi verificate online, i-am destăinuit terapeutei mele, după care am încetat să-i mai povestesc contextul. Am respirat atunci adânc. Tristețea devenise copleșitoare.

– Mai bine schimbi informațiile bancare ca să nu-ți mai primească el banii, m-a sfătuit doamna Rodica.
– La rugămintea mea, asta a făcut sora mea imediat după ce am fost externată din spital, în decembrie 2013. Și nici atunci nu ne-a mai răspuns la e-mailuri cu privire la aceeași problemă. Am fost o proastă pentru că i-am ținut partea până în ultimul moment. Nu am mai vorbit de atunci.

Atunci am simțit o strângere în inimă și au început să-mi tremure mâinile, mai ales pe partea stângă a corpului.

– Am izbucnit în lacrimi chiar în fața clinicii. M-am oprit din mers și am lăsat-o pe sora mea să mă îmbrățișeze, am continuat atunci, reluând firul confesiunii. Tot ce trebuia să facă individul ăsta era să vină să vorbească cu mine în acea dimineață stupidă de 1 noiembrie. Tot ce trebuia să facă era să mă întrebe dacă sunt supărată. Era atât de simplu. Și poate că acum nu aș fi fost oarbă și surdă.”

– E în regulă. Poți plânge dacă vrei, m-a încurajat doamna Rodica și și-a apăsat mâinile pe corpul meu și mai tare, ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze și dumneaei.

La sfârșitul ședinței, m-am simțit cumva mai bine. Acum știu cu ce să lucrez și ce cauzează blocaje. Poate că acum pot încheia, în sfârșit, capitolul care a fost Irlanda pentru mine. Chiar și așa, aș prefera să cred că el a murit decât că este atât de malefic și lipsit de inimă pentru că a ales să păstreze acești bani pentru el, chiar dacă știe cât de mult am nevoie de ei. Pe de altă parte, vorbesc despre o persoană care, cât timp i-am stat în preajmă, nu a încetat să-mi amintească faptul că niciodată nu se simte vinovat, pentru nimic.

Am făcut o aproximare. Câștigurile mele care au ajuns în contul lui i-ar cumpăra 200 de cupe de cafea de la Topaz sau i-ar plăti factura la cablu timp de 6 luni.

„Se pare că, totuși, o oarecare parte a umanității a murit”.

Cu drag,
Cătălina.

Ireland

On the Shores of Waterford, Ireland

The Piano Concert

 Cronology, Slice of Life  No Responses »
iun. 152015
 

Dear Readers,

It’s been exactly 3 months to this day since my good friend T. last allowed me to play his electric piano. Truth be told, it was a onetime only thing, so I haven’t touched any keys ever since. That is mostly because I have no talent.

“I’m not impressed, you are no Beethoven”, T. told me that day.

“I’m sorry, but who are you that I have to impress? I don’t even have to impress myself”, I answered wisely.

“I am the dragon amongst dragons”, he said.

“Oh, dear T., the dragon always gets his ass kicked in fairy tales”, I thought to myself.

Playing the electric piano

„I’m no pianist”, I was told

T. is the one who taught me about inner self, energy and spirituality and I believe he knows that I listened.

In any case, I am sure that the REAL reason that T. has not allowed me to play the piano is because he has no time to do so. We barely see each other once every few weeks. But, my dear friends, this is not even the reason that I’m writing this story today. So I’m going to get there right away.

After losing my hearing, I noticed that music has not been my best friend. I am a huge fan of rock music and now my brain is barely able to stand it. After my and my sister’s short stay at T.’s place last year, I noticed that the natural sound that his small musical instruments made did wonders for my ears. As such, I became very interested in listening to simple music played live, especially piano music. Taking piano classes is out of the question, mostly because of our tight budget. And … boy, they are expensive!

But going through all sorts of events taking place in Bucharest last week, the Big Red-Haired Fox found a piano concert which was to be held at the Romanian Athenaeum on the 9th of June, Tuesday, 19.00. We agreed to go, so she made reservations for the two of us. We were supposed to get there at 18.00 to get our tickets.That day we both dressed accordingly, with pretty, girly dresses and went to our reiki sessions. After which we took the bus and headed to the Athenaeum. We thought that the bus that we took was going to stop near the Faculty of Law. My sister and I were firmly convinced that the Athenaeum was 5 minutes away from it.

“What a beautiful building that is”, I thought, “and my sister is going to see it from the inside now. How lucky she is!”

You see, Dear Friends, I am a real sucker for architecture, especially if it is old. In any case, the 5 minutes walk took us forever. At some point we even crossed a street that I did not remember being there.

“What the hell is going on”, I started wondering.

Ana told me then that the bus turned right at some point and it did not go ahead, as we thought. So we had to get off somewhere else. In the end, we finally got to the Athenaeum.

“Take a seat here”, my sister told me. “I think I made a mistake”, she said worryingly.

“What’s up?” I asked already stressed out.

“I believe this is not the Athenaeum. I don’t see any name written anywhere”, she continued. Her voice sounded very frustrated. “I think this is the National Opera”.

I sighed deeply. At first, I became upset that my sister did not look for the address properly. But it only lasted a few seconds. I was firmly convinced myself that THAT was the Athenaeum as well. For years I have thought so. That’s why I couldn’t be upset with her for thinking the same.

“How could I have made such a mistake? I always look for the address beforehand”, I heard my sister muttering to herself.

She checked for the address and found that the Athenaeum was somewhere near the center of Bucharest. We agreed to take a cab, since we were running very late and had already lost our reservations. But do you think we got lucky? Of course, we didn’t. We were at a crossroad and there was no available cab anywhere. For a while, I felt as if I was in the desert searching for greenery and water, except I was in the jungle of concrete that Bucharest really is. Ana called three cab companies, but, yet again, there was no available cab.

“This can’t be happening”, I said. I was tired and disappointed and hungry and frustrated and stressed and overheated and … I’m sure you get the point. My body did not want to move anymore and somehow became locked.

“Listen to what your body is telling you”, I could hear my inner voice saying. “You are tired, do not force yourself”.

But, at first, I ignored my inner voice, since I really wanted to listen to piano music that evening. We took another bus and got off at University Square, in order to get to the Romanian Athenaeum, which was at a 10 minutes’ walk away from there. We still had time. But when I turned my body to move to that direction, I felt a pain like a grip inside my stomach and I knew right away that something wasn’t right.

“Ana, I want to go home.”

So we did. We took the bus and after 50 minutes we were home, at Costin Georgian subway station.

Interestingly enough, I was not upset that we missed the concert, but felt rather relived that I was at home, getting rest. There had been times when I felt more frustrated for a lot less, such as spilling water all over my clothes or something. Maybe I am getting wiser.

At home, sis checked to see if there would be other concerts and found another piano session taking place in a smaller hall room at the Athenaeum next Tuesday; she again reserved two seats.

“Next time we will know exactly what to do and where to go”, we both said in agreement.

But a quarter of hour later, looking for more events held in Bucharest, she found something absolutely interesting: a 10 days music film festival, including jazz music, piano, orchestra, violin, flute, opera, etc. taking place in the square outside the Romanian Athenaeum, between the 19th and the 29th , of June with free entrance.

“Ana, do you see how the Universe is taking care of us!?” I said in awe. “It did not allow us to spend 20 bucks on tickets and is giving us 10 days of free music instead.”

Can’t feel anything else but grateful. I’m looking forward to these concerts.

Happy day,
Cătălina.