Dragă cititorule,
În cursul acestei săptămâni am primit niște stimuli sufletești grozavi care m-au împins către un fel de climax al înțelegerii, toate acestea venindu-mi în ajutor spre a mă putea elibera din circumstanța mea de viață prezentă. Cum acești stimuli s-au ramificat către mai multe aspecte ale situației mele, nu îmi voi epuiza nervii încercând să scriu despre toate aceste lucruri într-o singură zi. Unele lucruri încă le dezbat în conștiința mea ca să fi putut ajunge la un rezultat convingător în numai câteva zile. Și, decât să descriu în câteva zeci de pagini metoda de analiză, mai bine îmi conserv nervii ca să pot ajunge mai devreme la rezultat! Vai, vai, vai de mine! De când aștept acest rezultat! Și oare pentru cât timp de aici înainte îl voi mai aștepta încă?
Cercetându-mi dantura miercuri seară, mi-am palpat gingiile, dinții și măselele, constatând niște deformări la unele măsele. Toate sunt lucrate și plombate, dar Slavă Domnului că încă le am pe toate! Totuși, remarcând aceste mici malformații, m-am simțit, dintr-o dată, foarte apăsată și împovărată de scurgerea timpului, de vârsta mijlocie care se apropie și care mă surprinde în această ipostază ciudată și deloc demnă de invidiat, fiind o femeie de 35 de ani care își petrece toată ziua în pijamale, iar asta de aproape 9 ani.
– Tată Ceresc, Tată Ceresc, am să ajung o babă și nici atunci n-ai să mi-l trimiți pe ursit, I-am spus Tatălui care se află în ascuns, palpându-mi dantura, simțindu-mă îngrozită la gândul că am să apropii de buzele iubitului meu o gură știrbă, gura unei babe. Și, s-ar putea oare ca el să nu fie un moșneag la rândul lui?
Dar cugetarea mea pesimistă nu a fost decât unul din acele lucruri la care Ființa Profundă își apleacă urechea Sa binecuvântată ca să le asculte și ca să le dea răspuns. Răspunsul pe care intimul mi l-a dat a venit în cursul acelei nopți dinspre miercuri spre joi, fiind ceva strașnic de hazliu și de formidabil, ținând de acel Modus Operandi al Ființei Reale Interioare despre care am mai vorbit și care mă minunează și care îmi umple sufletul de o reală încântare. Dar cum răspunsul Maestrului Interior are o puternică legătură cu stimulii primiți în această săptămână care au dus la deblocarea altor uși închise ale psihicului meu, mă voi ocupa să trec în scris această experiență drăgălașă într-o altă zi, trebuind să-mi așez gândurile în ordine mai întâi.
Acum mi-ar plăcea, însă, să povestesc ceva ce am trăit în cursul acestei dimineți, experiența fiind un preambul al textului pe care aș fi vrut să îl scriu aceste zile. Am deschis acest subiect de mai multe ori în ultimele compuneri, amânând într-una această temă pentru mai târziu. Am făcut asta fiindcă am vrut să am dovezi în plus, să trăiesc senzații în plus, să remarc schimbări în plus care să îmi ateste că ce simt nu este o auto-amăgire și o iluzie izvorâte din auto-sugestie. Fiindcă este vorba despre vindecarea mea de orbire într-un mod miraculos ce ține de Voia lui Dumnezeu, însă subiectul vindecării mele de orbire mi-a devenit o povară de nesuportat, nemaiștiind dacă îmi doresc sau nu să văd din nou și nemaiștiind dacă refuzul meu de a-mi dori să văd nu ține, de fapt, de un mecanism psihic de auto-apărare pe care l-am creat ca să nu mai simt durere și suferință în legătură cu acest moment magic care nu mai vine odată: recuperarea vederii mele trupești.
Dar în acest rând nimic din ce simt nu mai este o amăgire pe care o fabric ca să mă consolez cu auto-sugestia că poate cineva veghează și deasupra capului meu, asupra bunăstării mele fizice și sufletești. Ființa Intimă mi-a cunoscut prea bine îngrijorările, știind că numai într-un anume fel aș fi dobândit convingerea că ce simt este dincolo de iluzie, fiind o autentică intervenție a Scânteii individuale a Spiritului Sfânt în corpurile mele interne, primul asupra căruia Monada Divină acționează fiind cel de energie vitală, iar următorul fiind cel sufletesc, deci astral, toate acestea inducând anumite senzații foarte intense și insolite în corpul fizic pe care îl influențează. Ceea ce mă amărăște este lentoarea acestor proceduri și operații fiindcă, firește, mi-ar plăcea ca întregul miracol să se petreacă într-o clipită de ochi, sub ale căror pleoape zac atâția ani de cruntă așteptare, aproape o decadă din cei 35 de ani pe care îi am petrecându-mi-o în întuneric.
Cu toate acestea, cunosc prea bine cauza acestei nesuferite lentori. Un șoc emoțional cauzat de o nemărginită fericire ar distruge nervii, printr-o isterie copleșitoare, precum ar face-o un șoc emoțional cauzat de o cumplită tristețe. Adeseori, această nemărginită bucurie îmi este dezgropată din inimă, Ființa profundă demonstrându-mi, prin operația Sa delicată, că bucuria îi este atât de străină sistemului meu nervos încât nu o pot suporta, respingând-o precum respinge corpul fizic un organ donat, cu toate că lucrarea Ființei Profunde în centrul meu emoțional caută, mai curând, să îmi demonstreze că facultatea de a fi bucuros și senin îi este firească, naturală și intrinsecă sufletului. În aceste clipe de nemărginită bucurie, simt că îmi crește inima în coșul pieptului, lărgindu-se și lăbărțându-se în cutia toracică, tăindu-mi respirația și inducându-mi episoade de râs pe care unii l-ar numi isteric, dement, ca atunci când îți vine să râzi fără motiv, de unul singur. Într-adevăr, chiar poți râde de unul singur, fără motiv, când Ființa profundă își folosește electricitatea transcendentală pentru a curăța anumite canale și meridiane sau nadisuri ce corespund facultății sufletului de a fi bucuros și senin, orișicât de incredibilă ar putea suna mărturisirea mea, acest fapt concret mi se întâmplă. Vreau să zic, acest fapt minunat de a-mi fi câștigat meritul ce aparține meritelor inimii, meritul de a fi senină și de a mă bucura. Dar bucuria în sine nu ar putea circula prin aceste canale deteriorate pe care Ființa profundă mi le purifică pentru ca inima și creierul să comunice, la unison, același sentiment pe buze, acela al bucuriei. Aceasta este doar o altă cauză pentru care mi se deschide chakra gâtului, corespunzătoare comunicării, cuvântului meu dându-i-se un pic de putere pentru a putea manifesta ce este în interior către exterior, prin mijlocirea Voii Tatălui. Orișice dorință pe care sufletul o are și-o poate împlini prin intermediul propriilor corzi vocale, mai ales când Legea o permite. Aceasta este puterea creatoare a cuvântului. Dar când gura exprimă, prin puterea sa, Voia Tatălui, atunci se numește că îți împlinești destinul pentru care Dumnezeu te-a adus pe lume. De aceea sufletul uman trebuie să se alipească de Ființa Intimă căreia Îi aparține și de voia Tatălui său intern, lepădând de la sine pe Demonul Dorinței, deci pe acel Iuda intern pe care orice ființă umană îl poartă în adâncul inconștientului său și care predispune sufletul uman să își trădeze Ființa Intimă pentru a dobândi pufuleți gratuiți de la Cosmos sau locuri de parcare libere la Mal sau trafic pietonal în fața propriei săli de jocuri de noroc, crezând că și norocul este numai un eveniment ce se petrece accidental. Căci orice este posibil de înfăptuit în acest Univers prin puterea creatoare a cuvântului. Orice este posibil, însă nu orice este și permis. Numai Voia Tatălui este dreaptă, iar în raport cu sufletul uman este exclusiv orientată spre binele acestuia, oricât de dură, de crudă și de nemiloasă ar părea.
Astfel am perceput ca fiind Voia Tatălui, neîndurătoare, chinuitoare, pedepsitoare, nedreaptă, înjositoare, crudă, fatalistă. Câte astfel de cuvinte depreciative mai pot adăuga ca să descriu cum am perceput acțiunea Ființei profunde asupra mea și intervenția Tatălui în viața mea, simțind că mi se fură așa-zisul liber arbitru, așa-zisa voință proprie, așa-zisele dorințe născocite pentru a-mi împlini un pseudo destin? Dar vociferările mele nechibzuite nu au făcut decât să îngreuneze o vindecare care, în termeni dumnezeiești, ar fi trebuit să fie lesnicioasă, iar asta fiindcă Domnul o vroia, chiar și în condițiile extraordinare pe care mi le dezvăluise. Căci până și vindecarea de orbire este un fleac pentru Acela care nu trebuie decât să zică lucrurilor: ”Fiți!,” pentru ca ele să fie, în pofida faptului că orbirea este clasificată drept o boală auto-imună, neurologul zicându-mi că îmi pot lua gândul de la vindecare după 2 ani de la accidentul cerebral, în timp ce oftalmologul, vorbind în numele lui Dumnezeu, mi-a dat teribila știre că nici măcar Dânsul nu mă mai poate vindeca.
Dar dacă am vorbit despre aceste condiții extraordinare prin care s-ar fi împlinit Voia Domnului, firește că trebuie să confesez, odată în plus, că ele nu mai există. Vindecarea mea nu se mai prezintă în aceeași termeni ca în urmă cu un an și jumătate. Acest fapt se datorează orgoliului meu rănit, încăpățânării mele, mofturilor mele și neputinței mele de a înțelege că Universul nu se învârte în jurul capriciilor mele. Și, cu toate că aceste circumstanțe prin care s-ar fi împlinit Voia Tatălui s-au modificat întrucâtva, caracterul vindecării mele de orbire continuă să fie unul miraculos, ceea ce îmi ușurează sarcina de a mărturisi, fără echivoc, că Voia Domnului nu este fatalistă, că opera Sa poate conține și planul B, după ce oportunitățile create pentru planul A s-au dezintegrat. Am respins planul A al Divinității, acesta este un adevăr concret în fața căruia mă rușinez nespus de mult. Numai un nebun ar putea de-acum să refuze și planul B, cu toate că atâția fără număr mi-ar spune că, din contră, m-aș dovedi nebună să mai cred în continuare în această poveste a vindecării mele de orbire ce s-ar petrece când mi-aș cunoaște sufletul pereche în persoana sa fizică din carne și din oase. Ce ironie! Să fiu luată în derâdere fiindcă am crezut, când teribila mea greșeală stă tocmai în faptul că nu am crezut suficient! Pentru ce, dar, mi-aș mai consuma nervii căutând să explic celor din jurul meu că eu continui să cred în acest lucru? Dovada că așa se vor petrece lucrurile o păstrez în adâncul sufletului meu, văzând-o cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia, ultima dovadă primind-o chiar în cursul nopții dinspre miercuri spre joi, când Ființa profundă s-a milostivit să răspundă lamentării mele din cursul serii, dezvăluindu-mi, odată în plus, că am să fiu o femeie proaspătă și fragedă când l-aș întâlni pe cel ce mi-e sortit să îmi fie pereche, în pofida temerilor mele că mă voi veșteji de-a binelea de dor și de așteptare.
Dar ce mă înclină spre frustrare și apăsare este acest lung preludiu al purificării corpului meu la care asist ca martor în fiecare minut al zilei, cu toate că multe senzații îmi par noi și minunate, încât sufletul meu mi-a explicat scopul acestui îndelungat proces astfel:
– N-oi fi vrând să vezi azi-mâine și să nu ai habar ce și cum s-a întâmplat fiindcă nu ai fost prezentă la fericitul moment al vindecării, fiind cu mintea aiurea?
Datorită acestui rol ce mi-a fos atribuit, acest rol de martor pe care îl joc în povestea propriei vindecări, îmi petrec atâta din timpul liber pe care îl am observându-mi corpul și studiind trăirile pe care le am și schimbările pe care le manifest, ceea ce m-a ajutat să identific, fără urmă de dubiu, că ceva nou se petrece la nivel intern, bisturiul Ființei profunde urmărind acum un alt scop, precum am mărturisit la începutul acestui text. Acestei noi operații eu nu îmi îngădui să mă opun, căci m-aș numi nebună și ridicolă, când mi se arată că, pentru a vedea, trebuie să existe și un canal prin care să circule energia vitală corespunzătoare centrului vederii. În lumina acestui adevăr, voi descrie în cele ce urmează minunata experiență pe care am avut-o în lumile interne suprasensibile în cursul acestei dimineți care îmi dovedește, încă o dată, că recuperarea vederii e o prioritate în agenda Ființei mele profunde de a Cărei Voie trebuie să mă alipesc ca scaiul pentru a-mi fi bine acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul zilelor mele! read more
