Luni, 11 aprilie 2016
My Dear,
Dacă mă apuc să îţi vorbesc acum despre toate lucrurile care vor urma, e pentru că m-ai văzut dezbrăcată de o duzină de ori deja atunci când vii să mă tragi de picior noaptea şi îmi declari sus şi tare că, dacă ar fi după tine, ai veni mereu la mine să mă iei ca să zburăm spre lună. Dar, vezi tu, nu ştiu dacă eşti chiar tu pilotul pe care îl aştep de atâta vreme. Încă nu-mi dau seama cine eşti tu sau ce eşti pentru mine, deşi marfa pe care mi-o vinzi sub formă de vise mai mult înceţoşate decât altceva, mă face curioasă în privinţa dedesubturilor tale. Mă refer la acelea sufleteşti, evident.
De 7 luni încoace, de când a început toată treaba asta nouă, nu îmi mai sunt în fire. Nu că aş fi fost vreodată bine, dar acum parcă e prea de tot. Nu mai am stare. Sunt din ce în ce mai neliniştită. Sunt în aşteptare. Aştept să sune telefonul. Sau interfonul. Sau amărâtul de messenger de pe Facebook. Orice care să răstoarne starea prezentă a lucrurilor şi care să-mi desfacă afurisitele de cătuşe de la mâini. Am alergat după această emoţie dintotdeauna. E singurul lucru pe care nu-l primesc. Adică, o confirmare a însăşi existenţei tale în raport cu a mea.
Nici nu-mi amintesc să fi trăit vreodată ceva asemănător sau pe aproape cu ce visez că îmi doresc să găsesc. O singură emoţie, o unică întâlnire cu un om, care să fie atât de minunată, încât să te dea pe spate. Nu caut decât unicitatea în experienţă, nimic altceva nu mai contează. Ar fi inutil. Ar fi obişnuinţă. Ea s-ar transforma în ataşament. Ataşamentul în dependenţă. Dependenţa în obsesie. Obsesia duce la moarte. Nu m-aş da în lături să mor pentru altcineva, atâta vreme cât nu este o moarte inutilă. Şi n-aş putea să mor după cineva care nu lasă de la el niciodată şi nu vine cu mine la shopping să-mi iau şosete şi maieuri pentru că nu este stilul lui. Dar mi-aş da bucuroasă rinichiul în plus şi chiar inima toată celui care mi-a ridicat părul ca să mă sărute pe ceafă, numai ca să-mi dea fiori pe toată şira spinării, de la noadă, în măduva oaselor, până-n fundul creierilor. Iar asta fără să aibă de-aface cu excitarea sexuală.
Teoreticienii în psihologie spun că o legătură bazată pe instincte este sortită eşecului. Odată ce instinctul dispare, te trezeşti că stai cu un bolovan cu care nu poţi vorbi nimic şi cu care nu poţi decât să bei cafeaua dimineaţa. Te trezeşti că nu a fost decât o sculă în trusa de instrumente, că o scoteai de acolo când aveai nevoie de ea şi că o puneai la loc atunci când terminai treaba cu ea. Şi, cu timpul, sculele astea blestemate se învechesc şi se strică. Şi ce te faci acum că ai rămas blocată cu cineva care nu mai dispune de instrumentul de care ai nevoie? O arunci pe cea veche şi-ţi cumperi alta nouă, la cutie? Dar zău dacă mie uneia nu mi se pare că toți acești așa-ziși ”experți” vorbesc despre o grămadă de tâmpenii.
Şi ce naibii vor ei să spună prin ”iubire sinceră şi necondiţionată”, în contrast cu ataşamentul? Mi se face rău de la stomac dacă mai aud pe cineva teoretizând iubirea. Mi-e lehamite să mai aud pe vreun deştept spunând că, atunci când iubeşti pe cineva, nu ai aşteptări. Eu sunt om. Şi tu eşti om ca şi mine. În cel mai bun caz, suntem amândoi suflete cu experienţă umană. Dar acesta este un lucru pe care doar puţini îl ştiu. E însăşi o aşteptare să spui că nu trebuie să ai aşteptări de la persoana iubită. Şi este nebunie curată să crezi că doi oameni care, cică, s-au ales unul pe celălalt pot să ajungă la un nivel atât de ridicat de iubire, încât să nu mai aştepte nimic de la celălalt. Nici însuşi Dumnezeu nu a avut această răbdare cu omul. Până şi Biblia ne învaţă că Dumnezeu i-a ras de pe faţa pământului pe onaniştii cetăților Sodomei şi Gomorei pentru că erau prea perverşi. Aşadar, El, cel mare Care ne-a făcut pe toţi din iubire, nu ne-a iertat, iar eu nu pot să am pretenţia ca cel pe care îl iubesc să mă scoată la o plimbare în oraş, pentru că, spune el, „Sorry, I don’t do walks”!?
Vezi tu, nu confunda pretenţia mea cu un moft. Nu vreau ca omul să se schimbe de dragul meu. Dacă tot teoretizăm iubirea, atunci să mergem până în pânzele albe. Omul nu se schimbă pentru că așa vreau eu. Nu se schimbă nici măcar dacă ar şti că asta m-ar face mai fericită. Omul se schimbă pentru că îl face pe el fericit să ştie că schimbarea lui mă face şi pe mine fericită. Este valabil şi în sens invers.
Doamne-fereşte, să nu bănuieşti despre mine că mă cred perfectă. Nici mie nu-mi place să fac ciorbă de burtă sau să scot maţele de la peşte. Dar tot le-aş face dacă el ar spăla vasele şi ar curăţa dezastrul după mine din bucătărie. Nu este o condiţiie pe care o impun iubirii, pentru că ai văzut că am folosit ”dacă”. În iubirea sinceră, nu poţi iubi mai mult decât celălalt. Şi, ca atare, nici nu laşi mai mult de la tine faţă de celălalt. Nu mă privi de sus pentru că am spus ”a lăsa de la tine”. Treaba asta duce foarte uşor la compromisuri. Dar, când iubeşti pe cineva, e o nebunie să spui că laşi de la tine atunci când te apuci să speli grăsimea de pe farfurii sau aragazul după ce ea a făcut sarmale şi cârnaţi de dragul tău, deşi ea mănâncă numai legume fierte. Ea le face pentru că îi place să-l răsfețe pe el, iar el le face pentru că îi mulţumeşte pentru gest.
– Cum adică? Nu putea ea să ducă gestul până la capăt şi să spele tot ea vasele dacă tot a vrut să-mi dovedească faptul că mă iubeşte? vei cârcoti tu.
Hopa na! Intrăm în dovezile de iubire. Dacă ea bănuieşte că tu nu crezi în iubirea ei faţă de tine şi începe să simtă nevoia să-ţi dovedească iubirea prin gesturi, atunci actul în sine desfiinţează însuşi conceptul de iubire. Dovada de iubire este nemernicia care creează în realitate aşteptări. Din cauza aceasta nu te apuci tu să speli vasele cu intenţia de ai dovedi că şi tu o iubeşti. O faci pentru că pur şi simplu.
Îmi cer iertare. Mi se tulbură mintea de la atâta fum şi nu mai ajung unde vreau să ajung. Atâta teorie nu face bine nimănui. Aşa că nu pot decât să mă întorc la propria căutare. Îl caut şi îl vreau pe acest om de multă vreme şi cu toată fiinţa mea. Am tot gheorghidizat iubirea aşa de mult şi simt că n-am ajuns nici măcar la jumătatea idealului de iubire în teorie. Sunt deja îndrăgostită de el. Cum să nu fiu altfel, dacă el există deja? Îl iubesc doar pentru că este. Pentru că a fost şi va fi şi pentru că îl voi cunoaşte. Azi sau mâine sau peste o lună sau peste un an.
Cum ar fi dacă te-ai trezi aşa, deodată, de exemplu, când eşti la mare, în timp ce meditezi în baia camerei în care eşti cazat, că ai putea să ai o jumătate? Cum ar fi să începi să simți, deodată, că îţi iese inima din piept, că toate moleculele din corp vibrează şi se ciocnesc una de cealaltă, doar la gândul acestei posibilităţi? Şi cum ar fi să începi să simţi prezenţa acestui om în tine, aşa cum şi gemenii sunt conştienţi unul de celălalt? Şi dacă în cele din urmă poposeşti la ideea potrivit căreia ai o jumătate sufletească, cum găseşti înţelepciunea să aştepţi să vină? Să te abţii să nu-ţi doreşti să vină mai repede? Să lase totul baltă şi să vină? Dacă el îţi este jumătate ţie, înseamnă că şi tu îi eşti la fel lui. Şi, ca atare, nu poate să simtă decât la fel. Să vrea să vii.
Cătălina
