Cătălina Stan

Concertul de pian, un articol hotărât de Univers pentru a fi urmărit

 Gând pe rând  No Responses »
iun. 152015
 

Dragă cititorule,

Au trecut exact 3 luni de când bunul meu prieten Trejan mi-a permis ultima dată să cânt la orga lui electrică. Adevărul este că a fost o singură dată, așa că nu am mai atins nicio clapă de atunci. Asta în principal pentru că nu am talent.

– Nu sunt impresionat, nu ești Beethoven, mi-a spus Trejan în ziua aceea.
– Îmi pare rău, dar cine ești tu ca să fie nevoie să te impresionez? Nici măcar nu trebuie să mă impresionez pe mine însămi,, am răspuns cu înțelepciune.
– Sunt dragonul printre dragoni, a spus el.
– O, dragă Trejan, dragonul primește întotdeauna șuturi în basme, am gândit în sinea mea.

Playing the electric piano

„I’m no pianist”, I was told

Trejan este cel care m-a învățat despre *sinele interior*, *energie* și *spiritualitate* și cred că știe că l-am ascultat.

În orice caz, sunt sigură că *REALUL* motiv pentru care Trejan nu mi-a permis să cânt la orgă este acela că nu are timp să o facă. Ne vedem abia o dată la câteva săptămâni. Dar, dragul meu cititor, nu acesta este motivul pentru care scriu această poveste astăzi. Așa că voi ajunge acolo imediat.

După ce mi-am pierdut auzul, am observat că muzica nu a fost cel mai bun prieten al meu. Sunt un mare fan al muzicii rock, însă acum creierul meu abia mai suportă acest gen de muzică. După scurta ședere a mea și a surorii mele la Trejan anul trecut, am observat că sunetul natural pe care îl produceau micile sale instrumente muzicale făcea minuni pentru urechile mele. Ca atare, am devenit foarte interesată să ascult muzică simplă, interpretată live, în special muzică de pian. A lua cursuri de pian este exclus, în mare parte din cauza bugetului nostru restrâns. Și… vai, ce scumpe sunt!

Dar trecând prin tot felul de evenimente în București, săptămâna trecută, Vulpea cea Mare și Roșcată a găsit un concert de pian care urma să aibă loc la Ateneul Român pe 9 iunie, marți, la ora 19:00. Am fost de acord să mergem, așa că a făcut rezervări. Trebuia să ajungem acolo la ora 18:00 ca să ne luăm biletele. În ziua aceea ne-am îmbrăcat amândouă corespunzător, cu rochițe drăguțe, de fete cochete, și am mers la sesiunile noastre de reiki, după care am luat autobuzul și ne-am îndreptat spre Ateneu. Ne-am gândit că autobuzul pe care l-am luat va opri lângă Facultatea de Drept. Sora mea și cu mine eram ferm convinse că Ateneul era la 5 minute distanță.

– Ce clădire frumoasă, mi-am zis în sinea mea, și sora mea o va vedea acum din interior. Ce norocoasă e!

Vezi tu, drag prieten, sunt o mare fană a arhitecturii, mai ales dacă e veche. În orice caz, mersul pe jos care trebuia să dureze 5 minute ne-a luat o veșnicie. La un moment dat, am traversat chiar o stradă de care nu-mi aminteam că era pe hartă, în zona Ateneului.

– Ce naiba se întâmplă, am început să mă întreb.

Ana mi-a spus atunci că autobuzul a virat la dreapta la un moment dat și nu a mai mers înainte, așa cum credeam noi. Așa că a trebuit să coborâm în altă parte. În cele din urmă, am ajuns la Ateneu.

– Ia loc aici, mi-a spus sora mea, invitându-mă să stau pe o bancă din fața clădirii. Cred că am făcut o greșeală, a adăugat ea îngrijorată.
– Ce s-a întâmplat?, am întrebat, simțindu-mă deja stresată.
– Cred că acesta nu este Ateneul. Nu văd niciun nume scris nicăieri, a continuat ea. Vocea ei suna foarte frustrată. Cred că aceasta este Opera Națională, a conchis imediat după aceea.

Am oftat adânc. La început, m-am supărat că sora mea nu căutase adresa cum trebuie. Dar a durat doar câteva secunde. Eram ferm convinsă că **ACELA** era Ateneul. Ani de zile am crezut asta. De aceea nu puteam fi supărată pe ea că gândise la fel.
– Cum am putut face o astfel de greșeală? Întotdeauna caut adresa dinainte, am auzit-o pe sora mea mormăind cu jumătate de gură.

A verificat adresa și a descoperit că Ateneul era undeva aproape de centrul Bucureștiului. Am fost de acord să luăm un taxi, deoarece întârziam foarte mult și deja ne pierduserăm rezervările. Dar crezi că am avut noroc? Bineînțeles că nu. Eram la o intersecție aglimerată și nu era niciun taxi disponibil nicăieri. O vreme, m-am simțit ca în deșert în căutare de verdeață și apă, doar că eram în jungla de beton care este, de fapt, Bucureștiul. Ana a sunat la trei companii de taxi, dar, din nou, nu era niciun taxi disponibil.

– Nu se poate întâmpla asta, am spus. Eram obosită și dezamăgită și flămândă și frustrată și stresată și supraîncălzită și… sunt sigură că ai înțeles ideea. Corpul meu nu mai voia să se miște și cumva s-a blocat.

„Ascultă ce-ți spune corpul”, îmi auzeam vocea interioară spunându-,i. „Ești obosită, nu te forța”.

Dar, la început, mi-am ignorat vocea interioară, deoarece îmi doream foarte mult să ascult muzică de pian în seara aceea. Am luat un alt autobuz și am coborât în ​​Piața Universității, pentru a ajunge la Ateneul Român, care era la 10 minute de mers pe jos de acolo. Încă mai aveam timp. Dar când mi-am întors corpul să mă mișc în direcția aceea, am simțit o durere ca o strângere în stomac și am știut imediat că ceva nu era în regulă.

– Ana, vreau să merg acasă.

Așa am și făcut. Am luat autobuzul, iar după o cursă de 50 de minute eram acasă, la stația de metrou Costin Georgian.

Interesant este că nu am fost supărată că am ratat concertul, ci m-am simțit mai degrabă ușurată că eram acasă, odihnindu-mă. Au fost momente când m-am simțit mai frustrată pentru mult mai puțin, cum ar fi vărsarea apei pe haine sau ceva de genul. Poate că devin mai înțeleaptă.

Acasă, sora mea a verificat dacă vor mai fi și alte concerte și a găsit o altă sesiune de pian, având loc într-o sală mai mică la Ateneu, marțea următoare; a rezervat din nou două locuri.

– Data viitoare vom ști exact ce să facem și unde să mergem, am spus amândouă la unison.

Dar un sfert de oră mai târziu, căutând mai multe evenimente organizate în București, a găsit ceva absolut interesant: un festival de film muzical de 10 zile, având să ofere concerte inclusiv de muzică jazz, pian, orchestră, vioară, flaut, operă etc., care avea loc în piața din fața Ateneului Român, între 19 și 29 iunie, cu intrare gratuită.

– Ana, vezi cum are Universul grijă de noi!? am exclamat cu uimire. Ne-a împiedicat să cheltuim 20 de dolari pe bilete și ne oferă în schimb 10 zile de muzică gratuită.

Nu pot simți altceva decât recunoștință. Aștept cu nerăbdare aceste concerte.

Cu drag,
Cătălina.

„My Body is a Cage”

 Cronology, Stuck on Replay  2 Responses »
iun. 072015
 

Dear Readers,

It’s been 18 months since I lost my sight completely. Ever since this event happened my perception of things has changed. I’m mostly talking about the perception given by visual images.

Le me and Derpina, my body is a cage

I don’t remember how I look like anymore. At times, I have flashes of images of myself, but if I were to describe myself now, I would not be able to. There are moments when I place my hands on my body, but even if I know it is there, I can’t describe it or even imagine it. Ok… This is my right leg. It’s short. There is no hair. I removed it this morning. I’m going up. This is a belly. It is very much reduced, but there is some of it left, though. I’m going up, but I will obviously avoid describing the perception that I have of my upper body parts. However, on numerous occasions my hands rest perfectly right there. But let me move on to the face. I have a pair of lips. There is a disgusting zit bellow the lower lip on the left. . But I get a zit or two once every few months, so it’s ok. Otherwise, I don’t feel anything else weird on my face. Does that mean it is healthy? I’m pinching my nose. I can’t describe its shape. I do remember that I have a small nose, though. There is a pair of eyes too. Their color and the length of my eyelashes are absolutely useless things now. But what about my hair? I have always hated having bangs. Yet, that’s how I’ve been wearing my hair for the past months. A lot of random body parts. So I’ll try to put them all together. Sorry, I still am unable to picture myself.

I remember that one day, at Jiko, when Miki, one of the therapists, asked me whether I had any perception of their physical appearance.

„Not really”, I said. „To me, every new person that I meet is an entity with a voice.”

“What do you mean?” she said.

„Well, the perception of physical bodies is not as strong as before losing my sight, unless people get VERY close to me, which seldom happens. I’m slowly forgetting the concept of body. I am even unaware of my own skin, in which I have to live.”

She did not answer me back.

„But how about Sensei”, she insisted. „Can you describe him?”

I thought for a moment or two and said:

„He is a GUY”, and stopped.

„Very good observation”, added Miki. „But is that all?”

I thought harder, gathered my thoughts and concluded:

„Yep, that’s pretty much all.”

Sometimes, when I meet a new person, we will shake hands. Other times, they will put their hands on my shoulders or on my back or even on my head. Quite often they will pinch my cheeks or my nose. There are times when people will bump into me on the streets, by mistake. Over the last five minutes I’ve been thinking of any other form of physical contact that I have with other people, but I believe that this is very much all of it (I’m excluding mom, dad and the big red haired fox) :). I do get hugs every now and then and some guys allow me to touch their faces which I love because they have beards.

Ok … So what do I want to say with this post? Nothing, really. I just wanted to write something, because I haven’t done so in 6 months.

Do you know what great four ways to get in contact with another human body, where everything will take shape, size, length, width and so on, especially when you are blind, are? They are: hugging, sports, dancing and love making. I am, of course, forgetting one other way, which is when someone is beating the crap out of you.

What is a body anyway?

Yours truly,
Cătălina

Corpul meu este o cușcă

 Blocat pe Replay, Gând pe rând  No Responses »
iun. 072015
 

Dragă cititorule,

Au trecut 18 luni de când mi-am pierdut complet vederea. De când s-a întâmplat acest eveniment, percepția mea asupra lucrurilor s-a schimbat. Vorbesc în principal despre percepția dată de imaginile vizuale.

Le me and Derpina, my body is a cage

Nu-mi mai amintesc cum arăt. Uneori, am flash-uri cu mine, dar dacă m-aș descrie acum, nu aș putea. Sunt momente când îmi pun mâinile pe corp, dar chiar dacă știu că trupul meu este acolo, nu pot să-l descriu sau măcar să mi-l imaginez. Ok… Acesta este piciorul meu drept. Este scurt. Nu am păr. L-am îndepărtat în această dimineață. Îmi ridic degetele mai sus, încercând să cartografiez harta corpului fizic. Aceasta este o burtă. Este destul de redusă, dar tot a mai rămas ceva. Urc degetele și mai sus, dar evident voi evita să descriu percepția pe care o am asupra părților superioare ale corpului. Totuși, în numeroase ocazii, mâinile mele se odihnesc perfect pe piept. Dar permite-mi să trec la față. Am o pereche de buze. Există un coș dezgustător sub buza inferioară, în stânga… Dar îmi apar un coș sau două o dată la câteva luni, deci este în regulă. În rest, nu simt nimic altceva ciudat pe față. Să însemne aceasta că tenul meu este sănătos? Îmi ciupesc nasul. Nu-i pot descrie forma. Însă îmi amintesc că am un nas mic. Mai am și o pereche de ochi. Culoarea lor și lungimea genelor mele sunt lucruri absolut inutile acum. Dar cum rămâne cu părul meu? Întotdeauna am urât să am breton. Totuși, așa mi-am purtat părul în ultimele luni.

Iată o mulțime de părți aleatorii ale corpului. Așa că voi încerca să le pun pe toate laolaltă. Îmi pare rău, încă nu mă pot imagina.

Îmi amintesc că, într-o zi, la Jiko, Miki, unul dintre terapeuți, m-a întrebat dacă am vreo percepție a aspectului lor fizic.

– Nu chiar, am spus, pentru mine, fiecare persoană nouă pe care o întâlnesc este o entitate cu voce.
– Ce vrei să spui?, a spus ea, cerându-mi lămuriri.
– Ei bine, percepția corpurilor fizice nu mai este la fel de puternică precum era înainte să-mi pierd vederea, cu excepția cazului în care oamenii se apropie FOARTE mult de mine, ceea ce se întâmplă rar. Uit, încetul cu încetul, conceptul de corp. Nu sunt conștientă nici măcar de propria mea piele, în care trebuie să trăiesc.”

Nu mi-a răspuns imediat.

– Dar cum rămâne cu Sensei? a insistat ea. Îl poți descrie?

M-am gândit o clipă sau două și am spus:

– E un BĂRBAT, și m-am oprit.
– Observație foarte bună, a adăugat Miki, dar asta e tot?

M-am gândit mai bine, mi-am adunat gândurile și am concluzionat:

– Da, cam asta e tot.

Aceasta mi-a adus aminte de o altă conversație purtată cu terapeuții mei pe tema percepției mele asupra aspectului fizic al lui sensei, scena petrecându-se cândva pe la sfârșitul lui ianuarie.

Maestrul terapeut m-a întrebat cum mă simțeam în acea zi.

– Aștept să ne vedem în orice moment”, am mărturisit eu.
– Să ne vedem? mi-a spus acesta.
– Mi-ar plăcea foarte mult să asociez o față cu vocea dumneavoastră, i-am răspuns eu, moment în care m-a tras de nas ca semn că ce tocmai îmi ieșise pe gură era un lucru caraghios să-l mărturisești cu voce tare, după care am continuat:
– I-am visat aproape pe toți cei pe care i-am întâlnit în ultimele luni, chiar dacă le-am dat o față aleatorie pe care am văzut-o la televizor. Cu excepția dumneavoastră.
La care sensei mi-a dat următoarea replică:
– Sunt puțin mai ninja!

La care asistentul său a adăugat, explicând motivul pentru care dânsul este ninja:
– Sensei își arată rareori fața.

La momentul respectiv am scris pe social media că am zâmbit cel mai apreciativ zâmbet, gândind în sinea mea: „Ah! Îmbrățișarea pe care le-o voi da acestor oameni odată ce îi voi vedea…”, atât de bine și de recunoscătoare simțindu-mă printre ei.

Uneori, când întâlnesc o persoană nouă, ne strângem mâna. Alteori, oamenii își pun mâinile pe umerii mei, pe spatele meu sau chiar pe capul meu. Destul de des mă ciupesc de obraji sau de nas. Sunt momente când oamenii se lovesc de mine pe stradă, din greșeală. Iată, în ultimele cinci minute m-am gândit la orice altă formă de contact fizic pe care o am cu alți oameni, dar cred că asta e cam tot (îi exclud pe mama, tata și vulpea mare cu păr roșu) :). Primesc îmbrățișări din când în când din partea unora, în timp ce alții îmi permit să le ating fețele, ceea ce îmi place pentru că au barbă.

Ok… Deci ce vreau să spun cu această postare? Mai nimic, serios vorbind. Am vrut doar să scriu ceva, pentru că n-am mai făcut-o de multe luni.

Știi care sunt cele mai grozave patru modalități de a intra în contact cu un alt corp uman, unde totul va prinde formă, dimensiune, înălțime, lungime, lățime și așa mai departe, mai ales când ești orb? Acestea sunt: îmbrățișările, sportul, dansul și actul amoros. Bineînțeles că uit de o altă modalitate, totuși, fără a se numi grozavă, și anume atunci când cineva te bate zdravăn.

Ce este un corp, de fapt?

Cu drag,
Cătălina.

”My body is a cage” (versuri/lyrics)
Melodie de: Peter Gabriel

My body is a cage
That keeps me from dancing with the one I love
My mind holds the key
My body is a cage
That keeps me from dancing with the one I love
But my mind holds the key
I’m standing on a stage
Of fear and self doubt
It’s a hollow play
But they’ll clap anyway
My body is a cage
That keeps me from dancing with the one I love
My mind holds the key
My mind holds the key
My mind holds the key
I’m living in an age
That calls darkness light
Though my language is dead
Still the shapes fill my head
I’m living in an age
Whose name I don’t know
Though the fear keeps me moving
Still my heart beats so slow
My body is a
Is a
Is a
Is a
Is a
Is a
Is a
Is a
Is a
My body is a cage
My body is a cage
Oh
Hey hii
My mind holds the key
My body is a cage
We take what we’re given
Just because you’ve forgotten
Doesn’t mean you’re forgiven
I’m living in an age
That screams my name at night
But when I get to the doorway
There’s no one in sight
I’m living in an age
I realize I’m dancing with the one I love
But my mind holds the key
You’re standing next to me
My mind holds the key
Set my spirit free
Set my spirit free
Set my body free
Set my body free
Set my body free

Compozitori: Tim Kingsbury, Win Butler, William Butler, Regine Chassagne, Jeremy Gara, Richard R Parry.
Date de la: Musixmatch

**********

Traducere aproximativă în limba română (cu Google Translate):

Corpul meu este o cușcă
Care mă împiedică să dansez cu cea pe care o iubesc
Mintea mea deține cheia
Corpul meu este o cușcă
Care mă împiedică să dansez cu cea pe care o iubesc
Dar mintea mea deține cheia
Stau pe o scenă
De frică și îndoială de sine
E o piesă goală
Dar oricum vor aplauda
Corpul meu este o cușcă
Care mă împiedică să dansez cu cea pe care o iubesc
Mintea mea deține cheia
Mintea mea deține cheia
Mintea mea deține cheia
Trăiesc într-o epocă
Care numește întunericul lumină
Deși limba mea este moartă
Formele încă îmi umplu capul
Trăiesc într-o epocă
Al cărei nume nu-l știu
Deși frica mă ține în mișcare
Iinima mea încă bate atât de încet
Corpul meu este o
Este o
Este o
Este o
Este o
Este o
Este o
Este o
Corpul meu este o cușcă
Corpul meu este o cușcă
Oh
Hei salut
Mintea mea deține cheia
Corpul meu este o cușcă
Luăm ceea ce ni se dă
Doar pentru că ai uitat
Nu înseamnă că ești iertat
Trăiesc într-o epocă
Care îmi strigă numele noaptea
Dar când ajung la ușă
Nu e nimeni la vedere
Trăiesc într-o epocă
Îmi dau seama că dansez cu cea pe care o iubesc
Dar mintea mea deține cheia
Tu stai lângă mine
Mintea mea deține cheia
Eliberează-mi spiritul
Eliberează-mi spiritul
Eliberează-mi corpul
Eliberează-mi corpul
Eliberează-mi corpul

My own Oracle

 Cronology, Quickies  4 Responses »
apr. 092015
 

Earlier today, I tell mom that last night I dreamed about Keanu Reeves.
“Do you know who he is?” I ask her.
“Of course, I know”, she answers.
Five minutes later I hear my mom laughing uncontrollably.
“What’s going on”, I exclaim.
Nothing. No answer, mom still laughing her butt off.
“What’s happening”, I repeat my question.
Sis then tells me that, while browsing a website, mom got to a video showing Keanu Reeves in the foreground. It was a short scene from the movie Matrix, the part where Neo goes to the Oracle. If you don’t remember or haven’t seen the movie, here is how the conversation went on:

***

The Oracle: You know why Morpheus has brought you to see me.
Neo: (nods)
The Oracle: So. . . What do you think?…Do you think you are the One?
Neo: Honestly, I don’t know.
The Oracle: You know what that means? (She points towards a board above the door.) It’s Latin. It means Know thyself. I’m going to let you on a little secret: being the One is just like being in love. No one can tell you that you are in love, you just know it. Through and through. Bones to bones. Well, I better have a look at you.

***

It’s funny, in a way. A few days back, I dreamed my own Oracle: an old, tall, thin guy, wearing a black hat and a pair of sunglasses. My father found him sitting on a bench and he brought me to see him. There was something unusual about the old man. And while looking at him, I thought he was either blind or deaf. I wasn’t sure whether I was supposed to prove myself or not. But all of a sudden, I began communicating through my mysterious sign language. He took a brief look at me, stopped me midway through and gave me the friendliest smile ever. He then said:
“You do not choose the energy. The energy chooses you.”

***

Four hours later, mom is still laughing.

Cum mi s-a dat putința să-mi cunosc propriul Oracol (călăuza)

 Gând pe rând, Simbolistică onirică (oniromanție)  No Responses »
apr. 092015
 

Dragă cititorule,

Mai devreme astăzi, i-am spus mamei că aseară l-am visat pe Keanu Reeves, faimosul actor din filmul Matrix, venindu-mi să-i zic acest lucru așa, din senin, deși era mult trecut de ora prânzului.

– Știi cine este?, am întrebat-o.
– Bineînțeles că știu, mi-a răspuns ea.

Cinci minute mai târziu am auzit-o pe mama râzând incontrolabil.

– Ce se întâmplă? am exclamat, vrând să cunosc motivul pentru care mama nu se putea, pur și simplu, opri din râs.

Dar nimic. Niciun răspuns, mama încă râdea în hohote.

– Ce se întâmplă? am repetat întrebarea.

Atunci sora mea mi-a spus că, în timp ce naviga pe un site web, respectivul site i-a oferit mamei sugestia de a viziona un videoclip. Videoclip care îl arăta pe Keanu Reeves în prim-plan. Era o scenă scurtă din filmul Matrix, partea în care Neo merge la Oracol. Dacă nu îți amintești sau nu ai văzut filmul, iată cum a decurs conversația dintre Neo și Oracol:

Oracolul: Știi de ce te-a adus Morpheus să mă vezi.
Neo: (dă din cap în semn afirmativ)
Oracolul: Deci… Ce crezi?… Crezi că tu ești Alesul?
Neo: Sincer, nu știu.
Oracolul: Știi ce înseamnă asta? (Arată spre o scândură de deasupra ușii.) E latină. Înseamnă „Cunoaște-te pe tine însuți”. O să-ți spun un mic secret: a fi Alesul e ca și cum ai fi îndrăgostit. Nimeni nu-ți poate spune că ești îndrăgostit, pur și simplu știi asta. de la un capăt la altul. din Oase la oase. Ei bine, mai bine să te cercetez și pe tine.

E amuzant, într-un fel. Această ghidușă sincronicitate este amuzantă, vreau să zic. Acum câteva zile, mi-am visat propriul Oracol: un ins bătrân, înalt și uscățiv, purtând o pălărie neagră și o pereche de ochelari de soare. Tatăl meu, căutând pe cineva care, posedând știință și învățătură, să mă ajute să decriptez misterioasele experiențe prin care trec, l-a găsit stând pe o bancă în aer liber și m-a adus să-l văd. Era ceva neobișnuit la întreaga alcătuire a bătrânului. Și în timp ce mă uitam la el, am crezut că e fie orb, fie surd, căci fizionomia sa se găsea în acea stare de încremeneală pe care o manifestă mulți dintre aceia care, în absența simțurilor, sunt detașați de întreaga lume ce îi înconjoară, de parcă nu fac parte din ea. Nu eram sigură dacă trebuia să îmi trădez prezența sau nu, făcând sau spunând ceva. Dar, dintr-o dată, am început să comunic prin misteriosul limbaj al semnelor. Atunci el m-a privit scurt, m-a oprit la jumătatea manifestării, chicotind cu mult subînțeles, părând să fi înțeles totul, să fi decriptat întregul mister, cu toate că eu, una, nu pricepeam absolut nimic. Dar el mi-a zâmbit cel mai prietenos zâmbet pe care l-am văzut vreodată. Apoi a spus:
– Nu tu alegi energia. Energia te alege pe tine.

Patru ore mai târziu, mama încă râde.

Când dorințele se împlinesc (exercițiu de vizualizare propus de un psihoterapeut – varianta 2)

 Gând pe rând  No Responses »
mart. 152015
 

Duminică, 15 martie 2015

Drag cititor,

Mai jos este textul unui exercițiu de vizualizare pe care un psihoterapeut mi l-a propus ca să mă ajute la capitolul ”nu renunța”, ”nu te resemna”, ”nu îți pierde speranța”, eu fiind acum complet oarbă după ce am suferit un accident vascular cerebral la finele anului 2013. L-a numit ”Când dorințele se împlinesc”. Așa că mai întâi am scris o scurtă notă, puțin cam exagerată, ce-i drept, imaginându-mă în versiunea mea împlinită și fericită, însă mult prea îmbătrânită. Ca atare, psihoterapeutul mi-a propus să refac tema ce mi-o dase, având să încerc, de această dată, să-mi imaginez o versiune a mea, desigur, fericită și împlinită, însă mai apropiată momentului prezent.,

**********

perspective largi de viitor

Privind pe fereastră – perspective largi de viitor

E încă dimineață. Mă uit pe geamul de la studio la copacii de afară. Deschid geamul să las aer proaspăt să intre. Nu port încălțăminte. Îmi place prea mult să simt până și praful pe tălpi.

Studioul în care mă aflu e, de fapt, un dormitor special amenajat în casa în care locuiesc. Am un birou micuț cu un calculator numai bun de folosit pentru treburile mele pe internet. O canapea cu două locuri stă lângă. Ori de câte ori vreau să iau o pauză, mă întind pe canapé și mă uit cu ochii pe tavan, pe fereastră sau pe pereți.

Pereții sunt albi, dar sunt încărcați de rame mici cu fotografii. Fotografii despre orice, dar mai ales despre oameni și locuri. Toate sunt făcute de mine, făcute în călătoriile pe care mi le permit ocazional, an de an.

Câteodată mă însoțește sora mea, câteodată o altă cunoștință sau prieteni. Nu îmi este teamă să merg singură. De altfel, lângă un perete este pregătit un bagaj, un troler de mici dimensiuni, pentru că nu-mi place să car cu mine lucruri inutile, și o geantă de mână cu echipamentul meu foto video. Destinația … India. Sunt convinsă că odată ajunsă acolo, nu mă voi bucura doar într-un mod egoist de oameni și locuri. Știu că voi și ajuta.

Pe un alt perete se află o bibliotecă. Printre cărți, se află și câteva ale mele. Iau o carte de pe un raft. Șterg un pic praful de pe el, ca să văd mai bine anul publicării. E veche. Praful din cameră nu mă deranjează. Nu este dezordine sau murdar. Este un loc în care mă simt excelent și în care mă pot abandona. Mă așez din nou la birou să verific statistici.

Se aude ușa scârțâind ușor. Nu simt nevoia de a o închide ca să nu fiu deranjată. Știu cine vine. și îmi place să fiu deranjată. Este un tip grozav. Cum arată și cum se comportă sunt lucruri fără importanță. Am spus déjà că este grozav. Stăm împreună un timp oarecare, ba pe canapea, ba pe jos, ba oriunde.

Mai târziu, azi, învăț să înot. Nu uit niciodată să-mi aloc câteva minute să mă relaxes, să meditez și să tac. La finalul zilei, îi sun pe ai mei să le dau binețe. Îmi este drag să o aud pe mama certându-mă că iar am mâncat prost. Știe, de fapt, că acum am foarte mare grijă de mine.

Adorm. Pare-mi-se că o fac mereu cu un zâmbet ștrengăresc pe buze.

Când dorințele se împlinesc (exercițiu de vizualizare propus de un psihoterapeut – varianta 1)

 Gând pe rând  No Responses »
mart. 112015
 

Miercuri, 11 martie 2015

Drag cititor,

Un psihoterapeut specializat pe terapia prin dans ca formă de eliberare emoțională mi-a propus, în timpul unei ședințe recente, un exercițiu de vizualizare pe care l-a numit ”Dacă dorințele s-ar împlini”. Așa că am încercat să mă imaginez în cea mai bună ipostază pe care am exagerat-o un pic, fără îndoială, dar care m-a ajutat să lucrez la capitolul ”nu renunța” și ”nu te resemna” fiindcă ”speranța moare ultima”, eu fiind complet oarbă de la sfârșitul anului 2013, când am suferit un accident vascular cerebral! Iată, prin urmare, schița viziunii viitorului, proiectată prin intermediul acestui exercițiu de vizualizare.

cuplu de varstnici

”Când dorințele se împlinesc…”

Am 100 de ani, sunt o bătrânică simpatică ce stă încă pe picioarele ei, vede, aude și miroase. Lângă mine e și un moșuleț. Sunt și doi căței, un Golden Retriever pe nume Mozzie și un Bichon alb pe nume Pixel. Amândoi stăm pe prispa unei case în formă de stup de albine cu un dormitor, o sufragerie, o bibliotecă, o bucătărie și o baie. Casa se află în mijlocul unei grădini, nu foarte mare, cu niște pomi fructiferi, mai ales cireși, flori și iarbă. În fiecare dimineață ies cu picioarele goale pe iarbă să simt roua de pe frunze pe tălpi. Beau o ceașcă de ceai sau de cafea.
La 100 de ani, mă bucur că sunt pensionară, mă bucur de liniște și de tot ce mă înconjoară.

Până atunci voi fi scris mai ales beletristică cu subiect fantastic sau subiect social. Voi fi publicat un manual de croșetat. Voi fi întemeiat o revistă de arte și meserii.

Voi fi făcut fotografie, mai ales fotografie veche. Fotografie de portret, fotografie socială, despre oameni și locuri.

Voi fi călătorit cel puțin în Japonia, Tibet, Thailanda, India, Noua Zeelandă, Brazilia, Peru și Cuba.

Voi fi văzut cel puțin 500 de castele, palate și temple. Voi fi văzut locuri complet abandonate de om, unde timpul s-a oprit în loc.

Voi fi alergat la Jocurile Olimpice, la maraton.
Îl voi fi cunoscut pe Benedict Cumberbatch.
Voi fi învățat să merg pe bicicletă, să înot și măcar voi fi încercat să învăț să cânt la un instrument muzical, de preferat pianul.

Voi fi vizionat un spectacol al celor de la Cirque du Soleil.

Voi fi ținut în mână și voi fi întors paginile unei cărți vechi de cel puțin 200 de ani, cu cât mai veche, cu atât mai bine.

Voi fi învățat să desenez. Și, prin urmare, voi fi îmbunătățit internetul.

Voi fi fondat o fundație și voi fi ajutat oameni de peste tot.

Voi fi intrat în ”Cartea Recordurilor” pentru un lucru legat de fotografie sau artă manuală.

Voi fi făcut filme de scurt metraj de conștientizare socială, dar și un sitcom inspirat din viața mea.

Îi voi fi văzut pe părinții mei la bătrânețea lor, stând pe prispa casei lor. Cu cățelul Pufi lângă ei.

Voi fi învățat pe alții un pic despre viață.

Mă voi fi urcat pe un munte.

Voi fi știut, până la acea vârstă, ce sunt iubirea sinceră, prietenia, fericirea, împăcarea, bunătatea și recunoștința.

Viața mea de până acum și detalii despre accidentul vascular cerebral suferit la 26 de ani

 Gând pe rând  No Responses »
mart. 052015
 

Joi, 05 martie 2015

Drag cititor,

M-am născut pe 27 mai 1987. Mama mi-a spus că am fost o sarcină ușoară, m-am născut natural, fără complicații, doar că am ieșit cu picioarele mai întâi. Bine că am ieșit până la urmă. În timp, părinții mi-au povestit că și-ar fi dorit să aibă un băiat căruia ar fi vrut să îi pună numele Cătălin Alexandru. Dar s-au bucurat la fel de mult că am fost fată. De fapt, prietenul nostru de familie care ne ajută aici, în București, și care locuia cu bunicii la parter în același bloc cu noi, mi-a mărturisit, în noiembrie anul trecut, că, într-o zi, tata le-a bătut la ușă foarte insistent. Când i-au deschis ușa, acest amic al nostru, copil fiind, l-a văzut pe tata foarte fericit, tata le-a spus că are o veste foarte bună să le dea. Avea o fetiță! Tocmai ce mă născusem!

De probleme de sănătate nu-mi amintesc. Știu de o răceală, de injecții și de faptul că mă duceam mereu la dentist. Aveam mereu probleme cu gingiile.

Am avut o copilărie foarte fericită până la 8 ani. Locuiam într-un cartier cu multe familii tinere, așa că erau mulți copii cu care eram prietenă. Citeam foarte mult. De fapt, am învățat să citesc la 3 ani.

La 8 ani am fost molestată de un necunoscut înn scara din spate a blocului în care locuiam. Nu am știut pe moment ce mi se întâmpla, iar ani mai târziu am înțeles că putea fi și mai rău. Îmi amintesc că m-am simțit vinovată pentru că am crezut că eu îl invitasem. M-am simțit rușinată, speriată. Am reușit, totuși, să fug și să scap. Nu le-am spus părinților ce s-a întâmplat. Ei au aflat de-abia anul trecut, când mi-am făcut curaj să le povestesc. La scurt timp după aceea, mi-am dorit să devin băiat. Așa că am rugat-o pe mama să fiu tunsă băiețește, lucru care s-a întâmplat.

În aceeași perioadă, familia mea a început să întâmpine dificultăți financiare masive. Le-am resimțit. La 9 ani, în timp ce eram la bunici în timpul vacanței de vară, mama a venit să ne transmită mie și surorii mele o veste. Am oprit-o înainte să ne spună și i-am spus:
– Ne-am mutat, nu-i așa?

Așa era. În aceeași vară am avut prima menstruație. S-a normalizat abia la 14 ani. Până atunci, ciclul a fost de 10-14 zile pe lună, în fiecare lună, foarte abundent. Nu m-am mai simțit copil. Am început să văd dublu în aceeași vară. Problema nu a dispărut. I-am blamat pe părinții mei ani de zile că nu m-au dus la oftalmolog la timp sau la ginecolog.

Deși mutați într-o nouă locuință cu chirie, nu am renunțat la vechea școală. Locuiam, în schimb, foarte, foarte departe. Îmi amintesc că străbăteam acest drum în frică. Traversam linia ferată și un câmp plin cu câini și oameni ai străzii. Tata plecase în Turcia să lucreze. Mama lucra de dimineață până seara și ea. Sora mea învăța după-amiaza, așa că eu eram în fiecare zi singură.

În octombrie 1997, când aveam 10 ani, familia mea a decis să mergem cu toții în Turcia. Eu și sora mea am înghețat anul școlar. Îmi amintesc de Turcia cu mare drag. Mi-a plăcut grozav să fiu acolo. În 1998, părinții noștrii au cumpărat o cameră într-un vechi cămin în Brăila, unde ne-am mutat toți 4. Școala era aproape, iar eu și sora mea am repetat anul pierdut.

Deși eram mai mare cu un an decât colegii mei, m-am integrat foarte bine. Îmi doream în acea perioadă să fiu în continuare băiat. Mă îmbrăcam și mă comportam ca unul. Colegii surorii mele mă cunoșteau și mă băgau foarte mult în seamă. Așa că am revenit la sentimente mai pozitive față de feminitate.

Cu toate dificultățile financiare din familie, plăcerea de a învăța nu m-a părăsit. Am luat premiul I din clasa I până într-a XII-a. Nu am învățat pentru că mă forțau părinții, ci pentru că îmi era drag să știu. În plus, mi-au plăcut toate beneficiile materiale pe care le-am primit sub formă de burse școlare.

Am urât locuitul în acea cameră de cămin. În 2003, ne-am mutat cu chirie într-un apartament cu 2 camere unde eu și sora mea am avut mai multă libertate a spațiului. Am urât și acel loc pentru că nu aveam căldură și apă caldă. Așa că am încercat în permanență să-mi găsesc un loc unde să aparțin.

Mi-a plăcut viața de liceu. Am fost la olimpiada de limba și literature română la faza națională 6 ani la rând, din clasa a 7-a până întra 12-a.

Pe cât posibil, am încercat să-i ajut pe ai mei, financiar vorbind. Am scris ziarului local, hypermarket-ului Carefour, bisericilor din oraș și viceprimarului Brăilei din acea perioadă. Nu am primit o casă cum speram, dar am primit burse. I-am scris chiar și lui Băsescu, să-mi ajute un fost prieten să scape de închisoare.

În adolescență, am avut o viață socială decentă cu prietene, o gașcă. Frecventam și o organizație nonguvernamentală. În timpul liceului am fost foarte concentrată asupra planurilor de viitor.

Am vrut să lucrez în publicitate, așa că am aplicat la comunicare și relații publice din cadrul SNSPA. Am intrat la buget. Această facultate a fost prima dezamăgire masivă din viața mea. Eram obișnuită să învăț și nu să-mi pierd timpul aiurea. Nu am reușit să o termin. Mai am o restanță și examenul de licență.

În timpul facultății am început să mă răcesc față de oameni. Nu am mai avut prietene la fel de bune. Prietenul din acea perioadă cu care am fost 5 ani era foarte gelos și posesiv. Avea o problemă urâtă cu sforăitul, lucru care mi-a afectat profund somnul. Nu mai dormeam noaptea, așa că în timpul zilei nu apucam să mai fac nimic.

Deși părinții m-au ajutat financiar, nu reușeam să fac față vieții în București. Nu reușeam să-mi găsesc un job decent. Așa că am început să fac videochat. M-am distrat de minune la început și câștigam foarte bine, dar a amplificat problemele cu prietenul gelos. Vroiam să mă despart de el, dar m-a șantajat cu secretul despre videochat pe care mă amenința că avea să-l spună părinților. A fost o relație de tip ură/mai puțină dragoste. Mi-a lăsat multe vânătăi pe mâini, dar recunosc că și eu i-am lăsat lui.

În 2011, m-am întors înapoi în Brăila. M-am despărțit de prietenul abuziv, m-am mutat singură, dar am continuat cu videochat-ul. Am urât să fac această ”meserie”. Nu mă durea faptul că mă vindeam, ci că mă vindeam pe bani puțini. Prin intermediul lui, am cunoscut un bărbat din Irlanda, cu 17 ani mai în vârstă. Am decis să ne întâlnim și ne-am înțeles foarte bine. M-a invitat 2 veri la rând să locuiesc la el. În 2012 a mers grozav. Dar în 2013 nivelul așteptărilor mele a crescut. Deși ne înțelegeam foarte bine și mă făcea fericită în unele privințe, disprețuiam faptul că nu lucra și că nu făcea nimic în acest sens. Nu reușea să-și plătească facturile la timp și așa mai departe.

Familia mea nu a știut niciodată că făceam videochat. De fapt, tot ce știau despre mine era o mare minciună. Am mințit în legătură cu tot.

Pe 1 noiembrie 2013, în timp ce eram în Irlanda, m-am trezit în acea dimineață după ritualul obișnuit. Reușisem măcar să-mi stabilizez somnul. El dormea mai prost ca mine. Așa că nu era niciodată în pat lângă mine. Când am coborât la parter, decisă să-mi continui treburile cu croșetatul la calculator, l-am găsit dezbrăcat, uitându-se la filme adult. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut acel lucru, așa că m-am retras în alt dormitor. Deși era evident că întâmplarea mă deranjase, el nu a venit să discute cu mine, ci s-a dus să doarmă. M-am întors apoi în camera cu calculatorul. Nu mă deranjase neapărat faptul că era dezbrăcat, ci că mă aștepta așa. Mi s-a părut că era atât de leneș, încât nu a putut să urce la etaj să mă trezească într-un mod plăcut. Pe calculatorul lui am găsit un mesaj pe yaho mes pe care el îl scrisese unei alte femei în urmă cu 1 an, când se presupunea că noi eram împreună. Era incredibil de intim. Nu descria o întâmplare reală, ci un vis pe care el îl avusese cu ea. Nu voi minți că nu m-am simțit rănită. Am fost. Dar oricum vroiam să mă despart de el de o perioadă oarecare deja. Căutam scuza pe care o și găsisem. Totuși, m-am trezit în acea zi că sunt complet singură într-o țară străină, fără absolut nici un ban, cu o tonă de minciuni în spate spuse alor mei. Îmi era rușine să le cer ajutorul pentru că asta ar fi însemnat să le spun adevărul despre mine. Așa că am plâns vreo 2 ore în continuu. Atât de mult, că simțeam că-mi ies ochii din cap. I-am spus lui de decizie, el a încercat să mă împace, i-am dat de înțeles că a făcut-o, dar adânc în mine știam că nu mai puteam.

Am început să mă simt rău în aceeași zi. A doua zi am vomat prima oară, pe 7 noiembrie vederea dublă s-a înrăutățit, observam o pată cenușie în ochiul drept, vărsăturile au continuat, aveam dureri masive de cap, nu mai reușeam să mănânc sau să dorm. Nu mă puteam duce la un medic în Irlanda pentru că nu aveam asigurare medicală. Nu aveam nici o idée despre cum funcționa sistemul medical de acolo, iar el nu m-a ajutat. M-am simțit foarte speriată și singură, două sentimente absolut copleșitoare. Pentru că problema nu dispărea, le-am cerut ajutor alor mei, mi-au cumpărat bilet de avion și m-am întors pe 16 noiembrie în România.

Pe 18 noiembrie am vizitat primii doctori, pe 19 am fost internată în spital. Le-am povestit tuturor despre ce s-a întâmplat în acea zi, dar acești doctori nu ascultau. Au tot insistat că am o infecție. Atât în Brăila, cât și în București, am fost testată pentru infecții pe toate părțile și nu s-a găsit nimic. Nu mi-a fost dat tratamentul corespunzător la timp. Starea mea psihologică și emoțională din timpul spitalizării s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Timp de o lună, nu am simțit decât scârbă, rușine, frică, oroare, teroare, dezgust. Eram luată pe sus și dusă pentru tot felul de teste care mă făceau să mă simt ca într-un film horor cu medici nebuni. Nu am fost lăsată să mă ridic din pat să mă duc la baie sau să mă spăl. În timpul șederii la Colentina, am început să dau rezultate pozitive la tratament. Vederea revenea un pic, dar unii doctori i-au sfătuit pe ai mei să fiu mutată de urgență la Institutul de Boli Neurovasculare. Nu am fost în stare să înțeleg de ce eram mutată din nou în alt spital când au venit din nou infirmierii să mă ridice pe sus. Psihic vorbind, n-am mai rezistat. Atunci corpul meu a cedat și am suferit adevăratul accident cerebral. Până să ajung la institut, creierul meu se umflase de cheaguri. Sângele meu se închega în timp ce doctorii îmi făceau o angiografie. Ei nu înțelegeau că ei îmi provocau cheagurile.

Am aflat aproape 1 an mai târziu că situația mea a fost atât de gravă, încât ei deciseseră să-mi taie o bucată din creier să-mi salveze viața. Mă simt norocoasă că s-au decis împotrivă până la urmă. Mi-am pierdut complet vederea când am fost mutată la institut. Auzul s-a înrăutățit în aceeași zi. Am fost ținută sub observație la terapie intensivă timp de 4 zile. În continuare nu simțeam decât furie, dezgust și teroare.

I-am implorat pe părinții mei să mă aducă acasă. Mă așteptam să fiu dusă acasă în patul meu, dar părinții mei erau la fel de speriați, așa că am fost mutată înapoi în spitalul din Brăila. Teroarea, dezgustul și dezamăgirea au continuat. Am fost catatonică. Mi-am pierdut și auzul în proporție de 99%. Vocea mea era singura pe care o puteam auzi și înțelege. Totul din jurul meu era zgomot. M-am simțit ca un animal rănit și bătut. Mi s-au făcut injecții de 4-5 ori pe zi în fiecare zi. Infirmierele nu mai aveau de unde să ia sânge din brațele mele, așa că au început să-mi ia din picior.

Doctorii nu mi-au dat șanse de supraviețuire. Așa că părinții mei s-au decis să mă aducă acasă, să-mi petrec ultimele momente cu cei dragi. Din fericire, tata a găsit un mecanism de a comunica: a început să-mi scrie pe frunte. Când a scris că plecăm acasă, nu l-am crezut. Am crezut că-și bate joc de mine și că are să mă ducă înapoi în București, la un alt spital. Mi-am zis că nu voi crede că sunt acasă decât în secunda când îl voi simți pe Pufi, cățelul nostru Yorkie, în brațe. Externarea a durat o veșnicie. Sora mea m-a îmbrăcat, am fost dusă cu salvarea, tata m-a cărat în brațe și, deși mi se părea familiar locul, tot nu am crezut că sunt acasă. Până s-a urcat Pufi în brațe și atunci m-am simțit salvată.

Cât timp am fost la spital nu am știut și nu am crezut că viața mea era în pericol. Mi s-a spus mai târziu. Conform doctorilor, eu am plecat acasă cu cheaguri pe creier
și cu sânge gros și cu o sondă. Dar am supraviețuit. Cheagurile s-au dizolvat de la sine, sângele a revenit la normal. Auzul a început să revină treptat, mi-am recăpătat mobilitatea (am avut pareză de nerv VI dreapta și mâna stângă mi-a fost afectată).

Durerea emoțională din primele luni a fost copleșitoare. Sentimentul de teroare nu dispăruse încă. La fiecare atingere din exterior, inclusiv săruturile părintești pline de iubire, simțeam șocuri puternice în creier și în corp. Treptat și acestea s-au normalizat.

În mai, după un spasm muscular facial foarte puternic care mi-a mutat maxilarul din loc, am făcut un RMN nou la Galați. Arăta îmbunătățiri. Din cauza acestor spasme ale mușchilor feței, mi-a fost foarte frică să ies afară sau să mă mișc prin casă. Am stat tot timpul în pat, unde mă simțeam în siguranță.

În august am suferit o colică renală. Când s-a întâmplat, am avut convulsii puternice și nu puteam să mai vorbesc. Am fost dusă la spital pentru teste. Am căpătat infecția urinară de la acea sondă, de la pampersi pentru adulți din timpul ultimei șederi la spitalul din Brăila.

Până atunci, m-am gândit în fiecare zi să-mi iau viața. Am luat în calcul toate posibilitățile. Niciuna nu ar fi dus treaba la capăt. Familia mea era conștientă de acest lucru, așa că nu eram lăsată niciodată singură mai mult de 15 minute. Gândul a dispărut odată ce mi-am dat seama că auzul se îmbunătățește din ce în ce mai mult.

Am început să lupt cu adevărat de abia la sfârșitul lui octombrie, când prietenul de familie despre care am vorbit a început să mă ajute, ducându-mă la clinica Jiko pentru reiki.

Deși mă simt mult mai bine din punct de vedere emoțional, faptul că sunt conștientă de activitatea cerebrală mă epuizează. Îmi doresc tare mult să mă simt un pic mai bine în acest corp, să am mai mult contact cu oamenii și să-mi continui munca prin scris pe blog și prin filmulețe pe YouTube.

Sunt zeci de detalii pe care le-am omis, dar psihoterapeutul care mi-a cerut să scriu această compunere despre viața mea de până acum nu mi-a alocat decât 2 pagini  pe care le-am depășit déjà cu mult.

Cătălina.

muncitori demoland

Viața mea e un șantier în lucru.

<>

One Tree Hill – Exersează puterea minții, a imaginației și a simțirii (exercițiu meditativ purificator)

 Gând pe rând, Meditații, reflecții și introspecții  No Responses »
mart. 032015
 

Dragă cititorule,

Aceasta este prima dată când scriu un exercițiu de meditație cu scopul de a ajuta alte persoane. Așadar, îmi cer scuze în avans, dacă textul ți se pare neglijent și așa mai departe. Totuși, este un exercițiu pe care l-am făcut acum o săptămână și ceva și care m-a ajutat să-mi imaginez și să simt fel de fel de lucruri. Pentru ca acest lucru să funcționeze, tot ce trebuie să faci este să te lași în voie, în tine însuți. Iată-l.

Dacă ești femeie, poartă o rochie albă, până la genunchi. Dacă ești bărbat, poartă o pereche de pantaloni scurți albi și o cămașă albă. Niciunul nu purtați nimic pe dedesubt. Purtați perechea voastră de încălțăminte preferată.

Te afli la poalele unui deal. Privește spre creasta dealului, dar nu poți vedea ce este acolo, sus. Vezi niște scări pavate, sculptate în panta dealului. Îndreaptă-te spre aceste scări. Scările sunt înguste și nu există balustradă care să te susțină. Începe să urci scările. Nu te uita în spate. Nu îți întoarce capul la stânga sau la dreapta. Nu număra numărul de trepte rămase.

În timp ce urci scările, oricând dorești, ia o scurtă pauză. Inspiră adânc. Așează-te pe una dintre trepte și scoate-ți pantofii. Nu-ți lăsa privirea să-ți fie distrasă de nimic altceva în afară de scări și de pantofii tăi, pe care îi lași în urmă. Acum simte căldura treptelor pavate cu picioarele goale. Simți că picioarele tale se coc. Nu simți nevoia să te întorci la pantofi și să-i pui la loc. Nu coborî de pe scări pe iarba de lângă ele. În schimb, continuă să urci scările cât timp îți ard picioarele. Menține ritmul, nu urca scările mai repede pentru a scurta timpul.

Ajungi în vârful scărilor. Nu te grăbi să mergi pe iarbă. Respiră adânc încă o dată. Privește la orizont. Privește mai atent împrejurimile. Observi un copac cu crengi groase în mijlocul crestei. Din nou, nu te grăbi să te îndrepți spre copac pentru a scăpa de căldura soarelui. Fă un pas înainte și pășește pe iarbă. Simte răcoarea ierbii pe picioare. Pune piciorul drept pe iarbă. Fă același lucru cu cel stâng. Simte vârfurile ierbii cum îți gâdilă picioarele. Oprește-te și respiră adânc încă o dată. Îndreaptă-te spre copac. Încă o dată, nu te lăsa distras de împrejurimi. Oprește-te când te afli la aproximativ 10 m distanță de copac. Privește mai atent trunchiul copacului, ramurile și frunzele sale. Nu lăsa gândul că copacul este frumos sau chiar mult mai bătrân decât îți trece prin minte. Observi umbra copacului care prinde contur peste iarbă. Îți observi și propria umbră. Continuă să privești doar la umbre. Ridică brațul drept pentru a ajunge la ramurile copacului, în umbră. Mâna ta reală nu ajunge de fapt la ramuri, dar mâna ta din umbră reușește să „atingă” crenguțele exterioare. O adiere de aer începe să legene ramurile. Umbrele se apropie. Nu te teme și nu-ți lua mâna. Las-o să se împletească între ramurile din umbră.

După un moment, lasă mâna dreaptă în jos. Respiră adânc încă o dată. Continuă să mergi spre copac și așează-te pe iarba de sub copac. Întinde-te peste iarbă. Întoarce capul spre dreapta. De acolo ai venit. Observă un mic sat cu case albe care se întinde la poalele dealului. Auzi un zumzet slab venind din acea parte a dealului. Nu îți lăsa mintea prinsă în capcană de treburile zilnice, rutină și alte lucruri banale, acum că ai o licărire de umanitate.

Întoarce-ți capul spre stânga. Privește dealurile și văile care se amestecă în depărtare, unul după altul, după altul… nu le număra. Urmărește urma formei lor cu ochiul… o linie curbă continuă. Când termini de urmărit această linie, întoarce-ți capulîn sus. Privește razele soarelui care strălucesc printre ramurile copacului. Vântul continuă să bată ușor printre frunze. Ridică ambele brațe și alege două frunze care îți plac cu degetele. Nu pierde din vedere aceste două frunze. Mișcă-ți brațele și degetele odată cu frunzele, pe măsură ce bate vântul.

Între timp, o insectă se târăște pe piciorul tău. Nu te lăsa distras de la frunze și nu simți dezgust. Nu-ți întoarce capul ca să te uiți la insectă și să vezi ce fel este. Simte-i piciorușele pe pielea ta și las-o să se târască pe picior până când îl traversează și se întoarce în iarbă.

Deodată, simți aerul răcindu-se, vântul bate mai tare, ramurile copacului încep să tremure. Aruncă o privire din nou spre dreapta ta. Observă că nori negri se năpustesc în jur și se adună în depărtare. Auzi tunetul urlând. Observă cum lumina din jurul tău se estompează. Se întunecă și furtuna se apropie. Nu intra în panică. Nu fi tentat să fugi de frică și să te ascunzi într-un loc sigur. Continuă să stai întins pe iarbă și așteaptă orice ar veni. Copacul este singurul tău adăpost. Aerul devine din ce în ce mai rece. Simte-i briza pe piele. Lasă vântul să acopere un sfert din tine cu frunze, praf și crenguțe. Nu uita că brațele tale încă dansează cu frunzele copacului, acum într-un ritm mai alert.

O picătură mare de ploaie îți cade pe obrazul drept. Mai multe încep să cadă pe picioare, haine, brațe, față și păr. Lasă brațele în jos. Continuă să privești în sus. Privește cerul printre ramuri. Vezi norii întunecați chiar deasupra ta. Vezi picăturile de ploaie căzând. Ignoră tot ce te înconjoară, cu excepția acestor picături. Uită de coordonatele timpului și spațiului. Concentrează-te doar pe aceste picături. Vezi cum aceste picături rotunde și limpezi de apă cad încet din nori. Vezi cum unele picături se izbesc de ramuri și frunze și cum își pierd forma, cum nu ajung niciodată la pământ. Observă câte altele alunecă și cad printre frunze. Privește forma lor. Îngheață timpul și spațiul. Privește miile de picături, acum înghețate. Vezi sferele mici sau mari de apă, alege câteva dintre ele și privește direct prin materia din care sunt făcute.

Dezgheață timpul și spațiul. Lasă picăturile să cadă peste tine. Vin din ce în ce mai multe. Închide ochii. Nu face nimic altceva decât să simți. Simte apa cum te spală. Simte-ți corpul îngropat în pământ. Simte iarba. Simte cum hainele tale sunt ude leoarcă. Simte frunzele imprimate pe pielea ta. Simte praful cum se transformă în noroi. Nu te gândi la hainele albe care se murdăresc. Lasă-le. Nu face nimic altceva decât să simți. Simte mirosul ploii. Amestecă-te cu natura. Permite-ți să fii parte din ea.

Ochii tăi sunt încă închiși. Odată ce simți căderea acestor picături că încetinește, deschide-ți ochii. Privește cerul senin la dreapta și la stânga ta. Privește în sus, cum ramurile copacului sunt reînviate. Privește iarba acum împrospătată. Privește spre orizont. Ascultă-o cum inspiră, expiră. Fă la fel. Bucură-te de pace.

Ridică-te și întinde-te. Privește spre locul pe care ai stat întins. Observă forma corpului tău imprimată în iarbă. Întoarce-te spre scări. În timp ce cobori scările, decide dacă este important sau nu să-ți pui pantofii înapoi. La poalele dealului, aruncă o ultimă privire spre creastă. Inspiră și expiră adânc încă o dată.

Și acum, prieteni, depinde în mare măsură de voi ce fel de prostii sunteți dispuși să le luați după voi și să le purtați în mintea voastră în fiecare zi.

Cu drag,
Cătălina.

One tree hill, exercise the power of your mind, imagination and feelings

Random Tree

With love,
Cătălina.

One tree hill – exercise the power of your mind, imagination and feelings

 Cronology, The Helper  No Responses »
mart. 032015
 

Dear Readers,

This is the first time that I write down an exercise with the purpose of helping other people. So, I apologize, in advance, if you find it sloppy and so on. However, it is an exercise that I made a week and a bit ago that helped me imagine and feel things. To make this work, all you need to do is to let yourself go. Here it goes.

If you are a woman, you are wearing a white dress, knee length. If you are a man, you are wearing a pair of white shorts and a white shirt. You both are not wearing anything underneath these clothes. You are wearing your favorite pair of shoes.

You find yourself at the foot of a hill. You look towards the crest of the hill, but can’t see what is up there. You see some paved stairs carved into the slope of the hill. Head towards these stairs.The stairs are narrow and there is no railing to support you. Start climbing the stairs. Do not look behind. Do not turn your head to the left or to the right. Do not count the number of stairs left. While going up the stairs, whenever you wish to, take a short break. Breathe in deeply. Take a seat on one of the stairs and take your shoes off. Do not get your sight distracted by anything else but the stairs and your shoes, which you leave behind. Now feel the warmth of the pavement with your bare feet. You feel your feet practically roasting. Do not feel the need to go back to your shoes and put them back on. Do not get off the stairs onto the grass near them. Instead continue climbing the stairs while your feet are burning. Keep your pace, do not climb the stairs faster to shorten the time.

You reach the top of the stairs. Do not rush to walk onto the grass. Take another deep breath. Gaze into the horizon. Take a deeper look at your surroundings. You notice a tree with thick branches in the middle of the crest. Again, do not rush to head towards the tree to escape the sun’s heat. Make a step forward and step onto the grass. Feel the coolness of the grass on your feet. Hover your right foot over the grass. Do the same with your left one. Feel the tips of the grass tickling your feet. Stop and take another deep breath. Head towards the tree. Once again, do not get distracted by your surroundings. Stop when you find yourself about 10m away from the tree. Take a closer look at the trunk of the tree and its branches and leaves. Do not let the thought of the tree being beautiful or even much older than you cross your mind. You notice the tree’s shadow taking shape over the grass. You also notice your own shadow. Continue looking at the shadows only. Lift your right arm to reach the tree’s branches, in the shadow. Your real hand does not actually reach the branches, but your shadow hand manages to “touch” the outside twigs. A breeze of air starts rocking the branches. The shadows get closer. Do not feel scared and do not take your hand away. Let it get buried between the shadow branches.

After a moment, put your right hand down. Take another deep breath. Continue walking towards the tree and take a seat on the grass beneath the tree. Lay over the grass. Turn your head to your right. That’s the way you came from. You notice a small village with white houses stretching at the foot of the hill. You hear a faint buzz coming from that side of the hill. Do not let your mind be trapped with your daily chores, routine, and other mundane things, now that you have a glimpse of humanity.

Turn your head to the left. Look at the hills and valleys that mingle into the faraway, one after another, after another…do not count them. Follow the trace of their shape with your eye…a continuous curved line. When you finish following this line, turn your head up. Look at the rays of the sun shining among the branches of the tree. The wind continues to blow gently between the leaves. Lift both your arms and pick two leaves that you like with your fingers. Do not lose sight of these two leaves. Move your arms and fingers along with the leaves, as the wind blows.

Meanwhile, a bug crawls on your leg. Do not get distracted from the leaves and do not feel disgust. Do not turn your head away to look at the bug and see what kind it is. Feel its tiny feet on your skin and let it crawl on your leg until it crosses it and goes back into the grass.

All of a sudden, you feel the air cooling, the wind blowing harder, the tree’s branches begin to shiver. Take a look to your right again. Notice that black clouds are storming around and gathering into the faraway. Hear the thunder’s howling. Take notice of the light surrounding you fading away. It’s getting darker and the storm is approaching. Do not panic. Do not be tempted to run away in fear and hide in a safe place. Continue laying on the grass and wait for whatever it might come. The tree is your only shelter. The air is getting cooler and cooler. Feel its breeze on your skin. Allow the wind to cover a quarter of you with leaves, dust and twigs. Do not forget that your arms are still dancing with the tree’s leaves, now in a more alert rhythm.

A big rain droplet falls on your right cheek. More of them start falling on your legs, clothes, arms, face and hair. Put your arms down. Continue looking up. See the sky between the branches. See the dark clouds right above you. See the drops of rain fall. Ignore everything else around you, except for these droplets. Forget about the coordinates of time and space. Focus only on these drops. See how these round, clear drops of water fall slowly from the clouds. See how some drops smash into the branches and leaves and how they lose their shape, how they never make it to the ground. Observe how many other more slip and fall between the leaves. Look at their shape. Freeze time and space. Look at the thousands of drops, now frozen. See the small or big spheres of water, pick a few of them and look right through the matter they are made of.

Unfreeze time and space. Let the droplets fall down on you. More and more of them are coming. Close your eyes. Do nothing else but feel. Feel the water washing you. Feel your body being buried in the ground. Feel the grass. Feel how your clothes are soaking wet. Feel the leaves imprinted on your skin. Feel the dust turn muddy. Do not think of the white clothes getting dirty. Let them. Do nothing but feel. Feel the smell of the rain. Mingle with nature. Allow yourself to be a part of it.

Your eyes are still closed. Once you feel the fall of these drops slow down, open your eyes. Look at the clear sky at your right and left. Look up as the tree’s branches are being revived. Look at the grass now freshened up. Look into the horizon. Hear it breathe in, breathe out. Do the same as well. Enjoy the peace.

Get up and stretch. Look towards the place you laid on. Notice the shape of your body imprinted in the grass. Head back towards the stairs. While going down the stairs, decide whether getting your shoes back is important or not. At the foot of the hill take a last look at the crest. Breathe in and breathe out deeply one more time.

And now, my friends, it is very much up to you what kind of BS you are willing to get back with you and carry it /them inside your mind every day.

One tree hill, exercise the power of your mind, imagination and feelings

Random Tree

With love,
Cătălina.