Concertul de pian, un articol hotărât de Univers pentru a fi urmărit

Dragă cititorule,

Au trecut exact 3 luni de când bunul meu prieten Trejan mi-a permis ultima dată să cânt la orga lui electrică. Adevărul este că a fost o singură dată, așa că nu am mai atins nicio clapă de atunci. Asta în principal pentru că nu am talent.

– Nu sunt impresionat, nu ești Beethoven, mi-a spus Trejan în ziua aceea.
– Îmi pare rău, dar cine ești tu ca să fie nevoie să te impresionez? Nici măcar nu trebuie să mă impresionez pe mine însămi,, am răspuns cu înțelepciune.
– Sunt dragonul printre dragoni, a spus el.
– O, dragă Trejan, dragonul primește întotdeauna șuturi în basme, am gândit în sinea mea.

Trejan este cel care m-a învățat despre *sinele interior*, *energie* și *spiritualitate* și cred că știe că l-am ascultat.

În orice caz, sunt sigură că *REALUL* motiv pentru care Trejan nu mi-a permis să cânt la orgă este acela că nu are timp să o facă. Ne vedem abia o dată la câteva săptămâni. Dar, dragul meu cititor, nu acesta este motivul pentru care scriu această poveste astăzi. Așa că voi ajunge acolo imediat.

După ce mi-am pierdut auzul, am observat că muzica nu a fost cel mai bun prieten al meu. Sunt un mare fan al muzicii rock, însă acum creierul meu abia mai suportă acest gen de muzică. După scurta ședere a mea și a surorii mele la Trejan anul trecut, am observat că sunetul natural pe care îl produceau micile sale instrumente muzicale făcea minuni pentru urechile mele. Ca atare, am devenit foarte interesată să ascult muzică simplă, interpretată live, în special muzică de pian. A lua cursuri de pian este exclus, în mare parte din cauza bugetului nostru restrâns. Și… vai, ce scumpe sunt!

Dar trecând prin tot felul de evenimente în București, săptămâna trecută, Vulpea cea Mare și Roșcată a găsit un concert de pian care urma să aibă loc la Ateneul Român pe 9 iunie, marți, la ora 19:00. Am fost de acord să mergem, așa că a făcut rezervări. Trebuia să ajungem acolo la ora 18:00 ca să ne luăm biletele. În ziua aceea ne-am îmbrăcat amândouă corespunzător, cu rochițe drăguțe, de fete cochete, și am mers la sesiunile noastre de reiki, după care am luat autobuzul și ne-am îndreptat spre Ateneu. Ne-am gândit că autobuzul pe care l-am luat va opri lângă Facultatea de Drept. Sora mea și cu mine eram ferm convinse că Ateneul era la 5 minute distanță.

– Ce clădire frumoasă, mi-am zis în sinea mea, și sora mea o va vedea acum din interior. Ce norocoasă e!

Vezi tu, drag prieten, sunt o mare fană a arhitecturii, mai ales dacă e veche. În orice caz, mersul pe jos care trebuia să dureze 5 minute ne-a luat o veșnicie. La un moment dat, am traversat chiar o stradă de care nu-mi aminteam că era pe hartă, în zona Ateneului.

– Ce naiba se întâmplă, am început să mă întreb.

Ana mi-a spus atunci că autobuzul a virat la dreapta la un moment dat și nu a mai mers înainte, așa cum credeam noi. Așa că a trebuit să coborâm în altă parte. În cele din urmă, am ajuns la Ateneu.

– Ia loc aici, mi-a spus sora mea, invitându-mă să stau pe o bancă din fața clădirii. Cred că am făcut o greșeală, a adăugat ea îngrijorată.
– Ce s-a întâmplat?, am întrebat, simțindu-mă deja stresată.
– Cred că acesta nu este Ateneul. Nu văd niciun nume scris nicăieri, a continuat ea. Vocea ei suna foarte frustrată. Cred că aceasta este Opera Națională, a conchis imediat după aceea.

Am oftat adânc. La început, m-am supărat că sora mea nu căutase adresa cum trebuie. Dar a durat doar câteva secunde. Eram ferm convinsă că **ACELA** era Ateneul. Ani de zile am crezut asta. De aceea nu puteam fi supărată pe ea că gândise la fel.
– Cum am putut face o astfel de greșeală? Întotdeauna caut adresa dinainte, am auzit-o pe sora mea mormăind cu jumătate de gură.

A verificat adresa și a descoperit că Ateneul era undeva aproape de centrul Bucureștiului. Am fost de acord să luăm un taxi, deoarece întârziam foarte mult și deja ne pierduserăm rezervările. Dar crezi că am avut noroc? Bineînțeles că nu. Eram la o intersecție aglimerată și nu era niciun taxi disponibil nicăieri. O vreme, m-am simțit ca în deșert în căutare de verdeață și apă, doar că eram în jungla de beton care este, de fapt, Bucureștiul. Ana a sunat la trei companii de taxi, dar, din nou, nu era niciun taxi disponibil.

– Nu se poate întâmpla asta, am spus. Eram obosită și dezamăgită și flămândă și frustrată și stresată și supraîncălzită și… sunt sigură că ai înțeles ideea. Corpul meu nu mai voia să se miște și cumva s-a blocat.

„Ascultă ce-ți spune corpul”, îmi auzeam vocea interioară spunându-,i. „Ești obosită, nu te forța”.

Dar, la început, mi-am ignorat vocea interioară, deoarece îmi doream foarte mult să ascult muzică de pian în seara aceea. Am luat un alt autobuz și am coborât în ​​Piața Universității, pentru a ajunge la Ateneul Român, care era la 10 minute de mers pe jos de acolo. Încă mai aveam timp. Dar când mi-am întors corpul să mă mișc în direcția aceea, am simțit o durere ca o strângere în stomac și am știut imediat că ceva nu era în regulă.

– Ana, vreau să merg acasă.

Așa am și făcut. Am luat autobuzul, iar după o cursă de 50 de minute eram acasă, la stația de metrou Costin Georgian.

Interesant este că nu am fost supărată că am ratat concertul, ci m-am simțit mai degrabă ușurată că eram acasă, odihnindu-mă. Au fost momente când m-am simțit mai frustrată pentru mult mai puțin, cum ar fi vărsarea apei pe haine sau ceva de genul. Poate că devin mai înțeleaptă.

Acasă, sora mea a verificat dacă vor mai fi și alte concerte și a găsit o altă sesiune de pian, având loc într-o sală mai mică la Ateneu, marțea următoare; a rezervat din nou două locuri.

– Data viitoare vom ști exact ce să facem și unde să mergem, am spus amândouă la unison.

Dar un sfert de oră mai târziu, căutând mai multe evenimente organizate în București, a găsit ceva absolut interesant: un festival de film muzical de 10 zile, având să ofere concerte inclusiv de muzică jazz, pian, orchestră, vioară, flaut, operă etc., care avea loc în piața din fața Ateneului Român, între 19 și 29 iunie, cu intrare gratuită.

– Ana, vezi cum are Universul grijă de noi!? am exclamat cu uimire. Ne-a împiedicat să cheltuim 20 de dolari pe bilete și ne oferă în schimb 10 zile de muzică gratuită.

Nu pot simți altceva decât recunoștință. Aștept cu nerăbdare aceste concerte.

Cu drag,
Cătălina.