<>
Vineri, 21 Februarie 2014
Dragi cititori,
Ultima oară când am scris am spus că mi-am programat mintea să fac lucruri extraordinare cu cele câteva abilități care mi-au mai rămas. Dar, în același timp, am cerut și un răstimp necesar ca să mă vindec. Ei bine, cred că voi avea nevoie de încă și mai mult timp.
Se fac 113 zile de când viața mi-a dat un șut în fund, iar eu zac întinsă și strivită de pământ de atunci. Nu mai există decât foarte puțină putere rămasă în brațele mele ca să mă reculeg, să mă adun și să mă ridic de pe jos. Ce mi se întâmplă acum nu este ca o durere de cap în privința căreia iei o pastilă, iar durerea trece. Nu este ca o durere de dinți în privința căreia te duci la dentist ca să îți trateze caria sau ca să îți extragă dintele. Nu este nici măcar ca atunci când treci printr-o operație unde problema ta este corectată chirurgical, după care tot ce trebuie să faci este să aștepți ca rănile să ți se vindece cu timpul. Mă uit la stânga: negru. Mă uit la dreapta: negru. Mă uit în sus, mă uit în jos, mă uit de jur-împrejur și privesc și tot ce văd este negru. Nu contează cât de mult mă frec la ochi, nu contează cât de multe galoane de lacrimi îmi spală obrajii. Problema aceasta nu dispare. Este ca o molimă, iar dacă va dispărea vreodată, o va face când nu vor mai fi rămas pic de speranță, de putere și de voință, iar eu nu voi mai fi decât o carcasă goală a persoanei care am fost odinioară. Sincer vorbind, dacă aș fi într-un grup și am fi urmăriți de către Jason X prin pădure, eu aș fi prima care ar cădea, care ar fi prinsă și căsăpită. read more
