Numai dacă m-aș întoarce unde am suferit și m-am bucurat deopotrivă, atunci poate că…

Dragă cititorule,

Dacă există un lucru de care sunt absolut sigură că mă va ajuta să-mi recapăt vederea, atunci acesta este să mă întorc în Waterford, Irlanda, locul în care am locuit timp de 5 luni înainte de accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit în noiembrie 2013. M-am gândit la asta de multe ori, iar și iar. ”Care este acel lucru de care am nevoie care m-ar putea ajuta cu adevărat?” Și de fiecare dată când mă gândesc la asta ajung în acest punct.

Am iubit Irlanda și am părăsit Irlanda prea brusc. Și sincer spun asta când spun că am iubit orașul în care am trăit. De atâtea ori m-am trezit izbucnind în lacrimi în timpul lungilor mele plimbări pe străzile înguste din Waterford, în timp ce priveam clădirile, casele de oraș, casele terasate, grădinile, magazinele și oamenii. Nu voiam să plec vreodată de acolo și am părăsit orașul mult prea devreme. Chiar și după tot acest timp de când am plecat, încă mă simt într-un procent imens sub impresia de șoc de ideea că am plecat. Cea mai ciudată parte este că nici măcar nu eram fericită acolo, nu cu persoana cu care aveam o relație, vreau să zic. Totuși, chiar dacă acea parte a fost atât de greu de suportat pe atunci, am iubit cu adevărat și sincer Irlanda. read more

Viața mea de până acum și detalii despre accidentul vascular cerebral suferit la 26 de ani

Joi, 05 martie 2015

Drag cititor,

M-am născut pe 27 mai 1987. Mama mi-a spus că am fost o sarcină ușoară, m-am născut natural, fără complicații, doar că am ieșit cu picioarele mai întâi. Bine că am ieșit până la urmă. În timp, părinții mi-au povestit că și-ar fi dorit să aibă un băiat căruia ar fi vrut să îi pună numele Cătălin Alexandru. Dar s-au bucurat la fel de mult că am fost fată. De fapt, prietenul nostru de familie care ne ajută aici, în București, și care locuia cu bunicii la parter în același bloc cu noi, mi-a mărturisit, în noiembrie anul trecut, că, într-o zi, tata le-a bătut la ușă foarte insistent. Când i-au deschis ușa, acest amic al nostru, copil fiind, l-a văzut pe tata foarte fericit, tata le-a spus că are o veste foarte bună să le dea. Avea o fetiță! Tocmai ce mă născusem! read more

Vineri, 113 (agonia emoțională post AVC)

Friday The 113th I Want My Own Prison Break

<>

Vineri, 21 Februarie 2014

Dragi cititori,

Ultima oară când am scris am spus că mi-am programat mintea să fac lucruri extraordinare cu cele câteva abilități care mi-au mai rămas. Dar, în același timp, am cerut și un răstimp necesar ca să mă vindec. Ei bine, cred că voi avea nevoie de încă și mai mult timp.

Se fac 113 zile de când viața mi-a dat un șut în fund, iar eu zac întinsă și strivită de pământ de atunci. Nu mai există decât foarte puțină putere rămasă în brațele mele ca să mă reculeg, să mă adun și să mă ridic de pe jos. Ce mi se întâmplă acum nu este ca o durere de cap în privința căreia iei o pastilă, iar durerea trece. Nu este ca o durere de dinți în privința căreia te duci la dentist ca să îți trateze caria sau ca să îți extragă dintele. Nu este nici măcar ca atunci când treci printr-o operație unde problema ta este corectată chirurgical, după care tot ce trebuie să faci este să aștepți ca rănile să ți se vindece cu timpul. Mă uit la stânga: negru. Mă uit la dreapta: negru. Mă uit în sus, mă uit în jos, mă uit de jur-împrejur și privesc și tot ce văd este negru. Nu contează cât de mult mă frec la ochi, nu contează cât de multe galoane de lacrimi îmi spală obrajii. Problema aceasta nu dispare. Este ca o molimă, iar dacă va dispărea vreodată, o va face când nu vor mai fi rămas pic de speranță, de putere și de voință, iar eu nu voi mai fi decât o carcasă goală a persoanei care am fost odinioară. Sincer vorbind, dacă aș fi într-un grup și am fi urmăriți de către Jason X prin pădure, eu aș fi prima care ar cădea, care ar fi prinsă și căsăpită. read more

Pentru început, sunt speriată, realmente, sunt terifiată

Demotivaters Things To Do Today Catalina Stan

<>

Duminică, 09 Februarie 2014

Dragi cititori,

Azi se împlinesc 100 de zile de când viața mi-a fost întoarsă pe dos. Unii oameni au copii și toată viața lor se învârte în jurul acestora după aceea. Alți oameni obțin slujbe noi, în timp ce alții cunosc o iubită sau iubit nou. Iar unii chiar câștigă premiul cel mare la loterie. Dar pentru alți oameni coșmarurile devin realitatea lor curemtă, în locul viselor. Mi-am imaginat de multe ori de-a lungul timpului tot felul de scenarii în care m-aș fi îmbolnăvit de o boală teribilă sau în care mi-aș fi pierdut un membru/mădular sau ceva asemănător. Dar cel mai rău dintre aceste coșmaruri s-a adeverit. Am fost scoasă din circuitul vieții obișnuite după ce mi-am pierdut abilitatea de a vedea și de a auzi.
Am spus deja cu alte ocazii anterioare: nu sunt încă pregătită să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu mine, despre modul în care mi-am pierdut aceste două simțuri. Dar se simte ca și cum mă aflu într-un film horor care rulează deja de 3 luni. Se simte ca și cum viața a făcut chiar mai rău decât să îmi dea o palmă peste față, așa cum a făcut-o de atâtea ori înainte. De data aceasta se simte ca și cum viața însăși m-a împins de la etajul 10, iar în timp ce eu cădeam și mă izbeam și îmi striveam trupul de asfalt, viața râdea de mine și spunea: ”Na, că nu te mai saturi!” read more