My dear,
Există o cugetare faimoasă, ridicată la rang de proverb, care spune că ”numai un prost învață din propriile greșeli, pe când cel înțelept învață din greșelile celorlalți”. Acest proverb este atribuit marelui om politic și diplomat german Otto von Bismarck, subliniind că adevărata inteligență înzestrează ființa umană cu capacitatea de a observa eșecurile celorlalți pentru a evita suferința inutilă.
Dacă este un lucru pe care îl pot face pentru tine azi, atunci acesta este să-ți vorbesc despre experiența mea pentru ca tu, învățând câte ceva din cele ce mi s-au întâmplat mie, să eviți ceea ce se numește ”needless suffering”. Căci, suferind de-a lungul anilor tăi cât pentru trei vieți, oare mai simți nevoia să începi un alt capitol, în baza unei decizii greșite pe care insiști să o iei azi, capitol care, în consecință, se va sfârși, neîndoios, în lacrimi și suspine și în nemărginită durere care cu greu se va vindeca?
Astfel, din cauza acestor experiențe din care mi-am învățat lecțiile ca prostul din proverb ascult de vocea mea lăuntrică și mă încred în intuiție, mai ales când aceasta îmi spune că ceva este nelalocul său, chiar fiind vorba despre ceva ce se petrece în viața altcuiva. Așa am să ascult și acum de intuiție ca să îți ”prezint”” o idee care mi-a trecut prin minte de când ți-am citit mesajul care se referă la intențiile pe care le ai în plan sentimental, să vedem dacă te voi ajuta să îți schimbi perspectiva asupra situației, ceea ce vreau să-ți spun fiind unul din acele lucruri care ți-ar putea provoca ulcerație. Dar nu mă dezic de rolul de strajă, trebuind să-ți dublez vocea rațiunii acolo unde aceasta ție ți s-a slăbit.
De aceea să-ți explic câte ceva despre ”homo sapiens retrogradus”, cum am numit acel soi de ființă care nu se naște ”denaturată”, ci devine una, dându-i-se o mână de ajutor să se prostească. Să-ți povestesc ce înseamnă că m-a retardat vărul meu în copilărie.
Ți-am povestit că am fost molestată la 8 ani de un bărbat străin în scara blocului. Și mi se pare că ți-am spus în treacăt că și vărul meu m-a hărțuit pe parcursul întregii copilării. Dacă nu ai știut, află acum. De când am fost mititică și până în preadolescență, un văr din partea mamei, chiar nepotul preferat al bunicii care stă la noi, pe nume Mihai, m-a agresat. Vreau să zic că meniul a fost nespus de vast.. ne băteam tot timpul, iar asta deloc în joacă, ne certam, mă hărțuia și mă persecuta, îmi vorbea urât, etc. etc. Cu toate că toți adulții din familie vedeau ce-mi făcea la ordinea zilei, nimeni nu a reușit să ne despartă cu adevărat din conflict. Pur și simplu nimeni nu a avut putere asupra lui, cu toate că este cu numai un an și jumătate mai mare ca mine. Nu pot zice mai clar ce avea cu mine. Eram cea mai micuță din familie, din cauza aceasta am depistat în comportamentul meu și ceva ce am denumit ”complexul mezinului” despre care îți voi povesti altădată. În fine, cu sora mea nu se măsura la fel, cu ea nu se bătea tot așa, dar de mine nu s-a îndurat deloc. Dar când dădea el una, și eu dădeam și mai tare! Și pe Ana am scărmănat-o în copilărie, deci păruiala noastră este vechee, darr pe ea o ciufuleam fiindcă, tot așa, nu mă lăsa în pace ca să exist. Mă trăgea și mă ciupea de obraji, pretextând cum că eram drăgălașă, dar eu nu sufeream. Iar ce-mi făcea vărul acesta suportam chiar mai puțin. Abia prin clasa a VI-a a băgat de seamă tata că agresiunea vărului meu era prea din cale afară ca să mai fie tolerată. Eram vecini în cartier și venea deseori la noi. Îmi amintesc și acum de un episod care m-a înfiorat pur și simplu, atât de adânc înfipte în memorie fiindu-mi aceste detalii. Trecuse pe la noi, stând în camera unde ne duceam toată familia zilele și nopțile, întrucât timp de 5 ani, pe parcursul școlii generale, am locuit într-o cameră de cămin pe holul căreia tata încropise o bucătărie și baie a cărei singură formă de protejare a intimității era o simplă draperie. Eu mă dusesem să fac baie în ligheanul care ne servea tuturor drept cadă, umplându-l cu apă fiartă la aragaz, căci apă caldă nu era la robinet. Întorcându-mă la un unghi oarecare în minusculul spațiu al băii, înspre draperie, am constatat că aceasta era ușor dată la o parte, la nici o palmă de perete. Atunci văzură ochii mei, prin această strâmtă crăpătură, că și ușa de la cameră era tot cam de o palmă întredeschisă, prin această a doua crăpătură a ușii eu văzându-l pe vărul meu care, lungit pe fotoliul retractabil în care dormeam eu, mă privea absorbit, fără să clipească, ca hipnotizat, prin același unghi care unea cele două crăpături, de la draperie și ușă, în timp ce făceam baie. Eram complet dezbrăcată, iar sentimentul resimțit atunci mi-e și acum familiar, căci atât de mult m-a rușinat și m-a oripilat acea figură care mă privea prin ochii săi ficși, părând să nu fi observat că eu, dimpotrivă, luasem aminte că mi-era violată intimitatea în timp ce făceam baie.
Mai apoi, mâinile au făcut ceea ce ochii, care numai privesc, nu pot să facă, anume să atingă. Dacă locuiam în aceeași zonă a orașului, reciprocam adesea vizitele lui și ale mătușii noastre, mergând și noi la ei. Aveau un DVD-player, ceea ce crea oportunitatea să ne uităm la filme împreună. Astfel, după ce ne repartizam care cu cine să stea pe cele două fotolii din cameră pe care și ei dormeau, ca și noi, fiind tot atât de lipsiți de mijloace materiale ca și noi, așezându-ne comod și stingându-se lumina, vărul meu, cu care eu stăteam cel mai adesea în fotoliu, îmi cunoștea corpul, furișându-și o mână pe sub bluza pe care o purtam, simțindu-se la adăpostul păturii care ne învelea pe amândoi și al întunericului din cameră, dar mai ales simțindu-se la adăpostul tăcerii mele, căci eu nu am avut niciodată putere sau curaj să mă împotrivesc atingerilor mâinii sale care se lăsa să alunece pe pieptul meu, cuprinzându-mi unul din sâni, pe care se și odihnea pentru tot restul serii. Dacă se ridica să meargă la baie sau să facă altceva, întorcându-se lângă mine, mâna lui știa să refacă, pe tăcute, fără ca sora mea sau mătușa noastră să prindă de veste, drumul înapoi sub bluza mea. Toată puterea pe care am avut-o a fost să scriu despre toate aceste lucruri prin care treceam într-un caiet secret, iar când jurnalul mi-a fost găsit, după ce îndelung fusese vânat fiindcă îl ascundeam destull de bine, spărgându-i-se micuțul lacăt sub protecția căruia credeam că scriu, nimeni nu a crezut cele ce le povesteam numai cugetului meu, în secret, bunica, mai cu seamă dintre membrii familiei, numindu-mă mincinoasă pentru că scriam astfel de lucruri despre nepotul ei preferat, certându-mă cu asprime și cerându-mi să nu mai scriu minciuni.
Dar mai mult decât atât, el mă hărțuia și mă agresa, pur și simplu, în casă la noi, de față cu părinții mei, căci atât respect a avut toată viața lui nu doar față de mine, cât și față de mătușa lui și unchiul său. În acea perioadă l-a certat tata și l-a izgonit, limitându-i vizitele în casa noastră, etc. Și să zicem că atunci s-a încheiat supliciul meu, în jurul vârstei de 13-14 ani. Dar era cam târziu fiindcă mie mi se întâmplase ceva tare nefast dinn punct de vedere emoțional: mi s-a inhibat/ refulat/ retardat/ retrogradat inteligența emoțională. Nu cea intelectuală fiindcă am fost elevă de nota 9-10, ci inteligența emoțională. Împreună cu ea mi s-a refulat discernământul în privința sexului opus, mi-a scăzut stima de sine sub nivelul oceanului, accentuându-mi vulnerabilitatea în fața agresivității băieților. Stima de sine scăzută este o stare de conștiință larvară, nu este nici măcar instinct, cum este mânia, deci stima de sine scăzută este una din cele mai inferioare stări vibraționale, ca și sentimentul sărăciei care vine din sfera mucegaiului mental. Și iată cum s-a întâmplat mai precis, fenomenologia conștientizând-o numai recent, de când a venit bunica la noi, eu având aceste experiențe numite ”transpersonale”, precum este transa hipnotică folosită de psihoterapeuți cu scopul de a accesa și vindeca traumele refulate în subconștient. Prin urmare, dacă îți povestesc, știu ce zic.
Faptul că el m-a agresat ar fi putut avea și un altfel de deznodământ, dacă adulții din familie m-ar fi protejat și m-ar fi salvat la timp. În mod firesc, s-ar fi creat în centrul meu emoțional, în baza discernământului care mi-ar fi dictat să simt și să cunosc că un astfel de comportament nu este normal ca să fie tolerat, fără a se face nimic pentru a fi corectat, o forță de rezistență care m-ar fi ajutat să resping contactul cu oameni agresivi. Un timp inteligența mea emoțională a fost funcțională. De aceea am cerut ajutor nu numai de la familie, dar de exemplu am scris de mai multe ori redacției revistei ”Popcorn” de care poate îți amintești, povestindu-le ce și cum și cerându-le sfatul, iar ei mi-au răspuns chiar de fiecare dată, publicându-mi scrisorile și sfătuindu-mă să-mi fac o gașcă în care el să nu aibă ce căuta, lucru pe care am și încercat să îl fac, relativ zadarnic din perspectiva scopului urmărit, anume acela de a pune capăt abuzului. Mi-am făcut niște prietene care locuiau mai departe de ulița bunicii, alteori fugeam de acasă, hoinărind pe ulițe. Cred că ai înțeles până acum că această agresiune se petrecea mai ales în vacanțele de vară pe care le petreceam la bunici. Firește, să hoinărești pe uliță ca un copil fără casă era pretext de bârfă printre vecinele care-și ziceau că ”asta a cui o mai fi, de umblă așa, ca un copil fără părinți?”, iar asta nu-i plăcea bunicii care îmi interzicea să vagabondez așa, forțându-mă să stau în curte, ofrandă pentru vărul meu. Atâta curte și atâtea case și șoproane și niciunn colțișor în care să fi stat în tihnă, simțindu-mă în siguranță și nepersecutată. Oriunde mă duceam ca să mă ascund, în fundul grădinii, după casă, în vârful oțetarului sau în gaură de șarpe, el mă găsea ca să mă mai necăjească încă o tură în cursul unei singure zile.
Uneori el venea la țară cu câte un prieten cretin dintre prietenii lui cretini care stătea câte o săptămână. Atunci mă agresau doi. Și nimeni nu făcea nimic la modul serios, ziceau ei: ”copilării”! Unul dintre acești tovarăși ai lui a fost așa de măgar și bou și prost-crescut că atunci când mi-am atinss limita rezistenței psihice și am cedat, l-am fugărit pe o treime de uliță și l-am biciuit cu biciul unicului pentru cai în văzul tuturor vecinilor.
Să-ți povestesc cum a fost. Eu stăteam pe unul din gardurile mai joase din curte, atârnată de un pom din care încercam să culeg un fruct, când netotul prieten al lui Mihai m-a luat în vizor, grăbindu-se repede-repejor să facă încă și mai multă dovadă a prostiei sale pline de inconștiență. Atunci a început să zgâlțâie ca un apucat gărduțul pe care mă suisem eu, fără să se gândească o clipă că m-aș fi putut serios accidenta, dacă aș fi căzut de pe gard, precum și vroia, căci de aceea și zgâlțâia gardul, anume pentru ca eu să cad, oferindu-i-se pretext să-și mai râdă încă puțin de mine. Cum era de așteptat, m-am dezechilibrat, dar am sărit de pe gard înainte să fi fost prea târziu, simțind în toată făptura mea de copil chinuit și persecutat cu atâta cruzime și nesimțire și proastă creștere că-mi pierd cumpătul, iar că o ripostă în forță devenise mai mult decât necesară, trebuind să iau măsuri ca să mă fac înțeleasă acolo unde adulții nu făceau nimic ca să-mi ia apărarea sau ca să mă protejeze de hărțuială, de abuz și de bătaie. Și, precum am povestit anterior, am pus mâna pe biciul cu care bunicul mâna caii, pornind-o val-vârtej după torționarul meu care o luase la goană pe uliță, părând, în sfârșit, că pricepe că de data aceasta întrecuse orice limită. Și cu toate că avea un avans în fața mea, l-am încolțit în dreptul unei fântâni de pe uliță, lovind în el cu biciul, arma răzbunării mele pentru atâta hărțuială, câtă îndurasem în acea săptămână de la el și de la vărul meu. Acum nu-mi mai amintesc care adult a intervenit între noi, venind să ne despartă, dar ce-mi amintesc este că nu m-am lăsat până nu l-am lovit cu biciul, răspunzând cu mânie și ură mele contra proastei lor creșteri. A amândurora, căci amândoi erau niște prost crescuți, de parcă ar fi fost copii fără de părinți. Abia după aceea i-a zis bunica să plece… Dar iar era prea târziu… Căci repet, în mod normal, discernământul m-ar fi ajutat și după aceea să resping agresorii, să mă feresc de ei, dacă experiența tocmai mă învățase că pe unul reușisem să îl biciuiesc chiar cu mânuța mea de fetiță, așa eram de luptătoare.
Dar viermele care m-a retardat a intrat pe o altă portiță și anume. În loc să ne despartă care cu cine se asemăna, bunica mai abitir ne obliga să trăim la comun. Dacă era și nepotul ei preferat, ne-a obligat pe mine și pe Ana să îl tolerăm, să îl acceptăm, să îl iubim chiar, fiindu-ne văr. Acest criteriu al ei s-a pus în practică într-unn fel atât de coercitiv și de silnic încât mi-a programat subconștientul să creadă că este absolut normal să trăiești alături de un om agresiv, să îl suporți, să-l înghiți și de care să nu te plângi fiindcă oricum nu poți face nimic ca să-i schimbi năravul și oricum nici nu te aude nimeni ca să te ajute.
Scuzându-mi limbajul de care voi face uz în continuare, să-ți descriu acum scena tipică în care eram obligați să trăim, fiind vorba de acele ore ale zilei când, la căderea serii, ne retrăgeam cu toții în casă pentru odihnă. Bunicii aveau o casă foarte încăpătoare, modestă, nespus de modestă, dar dacă stăteau sub semnul întrebării condițiile de trai, nu același lucru se putea spune și despre spațiu. Cu toate acestea, casele cele mari, de la uliță, bunica le ținea exclusiv de frumusețe, căci alt scop nu aveau decât pentru a se fuduli că are casă mare. Iată de ce, când ne strângeam cu toții laolaltă, dormeam acolo unde bunica ne repartiza, fără discuție, fără împotrivire, căci nu câștiga niciodată decât regulamentul său, casele cele mari fiindu-ne interzise. Astfel eu, sora mea și vărul nostru fuseserăm repartizați să dormim împreună în odăiță, adică în vechea cămăruță în care mama și sora ei copilăriseră, fiind odăița o cămăruță de nici 10 mp, unde eu și sora mea dormeam într-un pat dublu, iar vărul nostru, la picioarele nooastre, într-un alt pat mai mic. Între acești 4 pereți ai odăiței eu și sora mea am cunoscut ce înseamnă bădărănia, golănia, vulgaritatea, prostul gust, nerușinarea, nesimțirea și proasta creștere a unui adolescent care ne era rudă și cu care eram forțate să dormim. Seara începea cu o repriză de bătaie cu pernele de care Mihai se folosea până scotea, la propriu, fulgii din noi, nu doar din perne, căci el nu lovea niciodată numai în joacă, ci cu forță brută, ca să ne dărâme, încât aceste răfuieli sfârșeau întotdeauna în bătăi cu pumnii și cu picioarele de care trebuia să facem uz ca să ne luăm apărarea. Dacă nu era niciun adult în dispoziția potrivită pentru a ne spune povești, atunci vărul nostru ne oferea alternativa unui altfel de spectacol, demn de spectacolele de la Circ, în cursul cărora își folosea întregul corp și toate orificiile sale pentru a-și simfoniza reprezentația. Râgâia și trăgea pârțuri în neștire, porcește, de parcă fusese crescut în cocină, nu în casă de oameni gospodari, se schelămbăia, debita toate poantele cu Bulă, răgea, urla, pentru ca, mai apoi, să râgâie și să se pârțâie iarăși, încontinuu, forțându-și abdomenul, de parcă i-ar fi fost intestinele un acordeon, ca să vânture absolut tot aerul din organismul său pe toate orificiile sale, râzând ca un apucat de poznele lui, precum și maică-sa râdea pe brânci din camera alăturată, fără să fi intervenit cu adevărat între noi ca să ne despartă, când el ne călărea în acest chip în fiecare seară, deși normal și de bună cuviință ar fi fost să-și certe sever fiul, educându-l să discearnă între bine și rău, între corect și greșit. Niciun adult al casei nu a intervenit ca să îl corecteze, trebuind ca un adult cu autoritate să-l fi certat și pedepsit cu eficiență pentru ce făcea, explicându-i-se că ce face nu este frumos sau normal, că el însuși este un nesimțit sau că prin modul cum se compportă se face de râsul oamenilor, etc. Dacă, dimpotrivă, cineva îi adresa comentariul cum că prea o făcea pe măgarul, el lua comentariul drept un compliment, întrucât nu s-a simțit niciodată, dar absolut niciodată rușinat de el însuși, spre a face ceva ca să se îndrepte. Dacă părinții noștri erau cei care adresau aceste comentarii critice, atunci intervențiile lor cu atât mai puțin erau luate în serios, pe temei că ei discriminau pe nepotul abandonat din naștere de către tatăl său, care creștea, în consecință, într-o familie destrămată, în această situație familială găsindu-i-se vărului nostru toate circumstanțele atenuante pentru lipsa de rușine a felului cum se comporta, vai de el, săracul, căci era deja atât de oropsit ca să mai plătească alt preț. Când se încheia serata simfonică a vânturăturilor sale, el o încheia numai fiindcă obosea sau fiindcă, pur și simplu, vânturase tot aerul din organismul său, dar niciodată aceste seri nu s-au încheiat pentru că vreun adult se impusese cu forță și autoritate asupra lui, ținându-l sub control. Iar eu și sora mea râdeam cu obrăjorii nevinovăției noastre până la urechi la zgomotul grozav de fantastic și de caraghios al râgâiturilor și bășinilor sale, fără să știm, niciuna dintre noi, cum această toleranță a proastei lui creșteri ne știrbea discernământul și stima de sine, amândouă plătind ceva din acel preț pe care adulții din familie nu i-l ceruseră lui.
Deci această circumstanță care l-a implicat pe vărul meu m-a făcut să cred, la nivel subconștient, că un astfel de comportament este N-O-R-M-A-L. În consecință, eu am început să mă călăuzesc după credințele mele subconștiente. Am început să caut prezența unor astfel de agresori, am început să îi atrag, am început să am relații cu ei, subconștientul meu căutând, în fapt, să aibă o relație cu văruul meu pe care eram forțată în mod silnic să îl tolerez, trăind cu el, abuzatorul pentru care trebuia să am, prin constrângere, sentimente de afecțiune. Deci vărul meu a fost prototipul bărbatului meu ”ideal” în adolescență.
Când l-am cunoscut pe Silviu (care era deja al doilea agresor, primul, care era un băiat de cartier cu apucături de delicvent, dispărând mai rapid din scenă), nu și-a arătat de la început agresivitatea, cu toate că au existat niște semne care ar fi trebuit să tragă semnalul de alarmă, punându-mă în gardă în privința caracterului său. Dar eu nu am reușit absolut NICIODATĂ să cer ajutor, mai ales de la părinții mei, fiindcă la nivel subconștient știam, din experiența cu vărul meu care luase forma unui prototip/arhetip, că oricum era în zadar să cer ajutor, știind că nimeni nu m-ar fi salvat de cel pe care eram obligată să îl tolerez. Observi asocierea? My dear, am tăcut și am înghițit de la Silviu cu pâlnia, timp de 4 ani din 5 de relație, că și acum am coșmaruri, cu toate că am făcut cu el ca și cu vărul meu: dacă dădea una, eu dădeam mai tare. Să rectific, totuși, această scenă ca să nu-ți imaginezi ceva greșitt. Silviu nu mi-a dat propriu-zis niciun pumn, eu l-am lovit cu mult mai mult, dar tot îmi lăsa brațele pline de vânătăi, abuzându-mă emoțional, psihic și fizic. Am aceste experiențee transpersonale și când amintirea lui Silviu este accesată, drept îți mărturisesc că mi s-a revelat că orice contact sexual avut cu el eu l-am perceput la nivel subconștient drept viol.
My dear, eu de Silviu nu m-am despărțit fiindcă am putut să o fac singură întrucât adevărul faptic este că, din contră, nu am putut, căci nu am avut putere. Imaginează-ți ce a însemnat să cerșesc despărțirea de la el timp de 4 ani, zi de zi, fără ca el să-mi redea libertatea. Am vrut să mă sinucid fiindcă el nu îmi dădea drumul. Nu o făcea fiindcă îi era frică lui că rămâne singur, era urât și gras, cine l-ar fi vrut? După ce ne-am despărțitt în cele din urmă, i-au stat cotoiului la pisicuțe-n coadă că nu mi-l imaginasem să fie așa un cuceritor. Și pe mine m-a ținut în temniță și m-a abuzat pentru fricile lui.
Dar îți ziceam că nu ne-am despărțit din puterea mea. A vrut cineva așa (adică Dumnezeu), așa de extraordinară a fost acea zi când am scăpat de el, zi de pomină despre care nu îți mai povestesc fiindcă am scris-o în carte, iar acum mi-e foarte silă de amintire. Mda, aș zice, mă ajuta Dumnezeu pe o parte, iar pe alta deja mă auto-sabotam, căutând marea aventură care să îmi împacee propria înciudare pe care o aveam din cauza bătăușului, cum vrei și tu să-ți mângâi înciudarea cu mister OldGuy. Așa l-am cunoscut pe J.B. care nu a fost singurul ”babalâc” cu care m-am întâlnit în acel an. Dar eu l-am căutat și l-am vrut în mod deliberat să fie mai matur, trăgând nădejde că va fi mai matur decât băiețandrul de Silviu. Apoi a venit accidentul vascular cerebral, cauzat, pe fond nervos, de nevindecarea acestor traume infantile care se referă la abuz. Dar când luam eu aceste decizii atunci, îmi permiteam, ca să zic așa, întrucât nu aveam nicio răspundere decât aceea asupra propriei vieți. Tu ai mai multă răspundere, având și copii, de aceea și măsurile pe care trebuie să le iei trebuie să fie mai precaute, cel puțin unn timp, până ce ți se mai împrăștie ceața aceea dinn creier și ți se mai limpezește cerul.
Și de-abia acum îmi recuperez inteligența emooțională din aceste traume și refulări. Uneori cred că Dumnezeu a adus-o pe bunica între noi, din voia Sa deliberată, pentru ca fiecare să-și vindece traumele relaționate cu persoana ei, toate am fost afectate într-un fel sau altul de când suntem pe lumea asta. Zău că mie, cel puțin, îmi curg amintirile ca apa la robinet de când a venit, ceea ce este foarte mângâietor și consolator. Să te vindeci de traume, vreau să zic, năzuința aceasta trag nădejde să ți-o pot transfera încetul cu încetul pentru că ai și tu deja prea multe bagaje pe care le porți cu tine tot timpul. Dar pentru aceasta îți trebuie foarte mult curaj să te cunoști pe tine însăți, aceasta însemnând că trebuie să recunoști și să conștientizezi și răul din tine, nu numai binele, adică părțile tale pozitive. De fapt, este absolut indispensabil să înțelegi răul întrucât și acela coace și tot coace în mintea noastră, la nivel subconștient, atrăgând fel de fel de oameni, de experiențe și de întâmplări. Aceasta este un apropo legat de întrebarea ta, cum că atragi ce coci în mintea ta. Chiar așa este, dar chestiunea are și o față ascunsă pentru că subconștientul mai coace și de unul singur, independent de voia noastră deliberată și de știrea noastră. De aceea se petrec și accidente, întâmplări care sunt numai pure întâmplări, independente de ceea ce se numește, îndeobște, destin, fără a fi ceva misterios în ele, cum ar pretinde mai vârstnicul tău cunoscut care te curtează. Îmi pare rău, dar trebuie să mă iau în continuare de el deoarece știu și simt că este ceva nelalocul săău în privința lui, vrând să te protejez pe tine de ceva ce nu știu dacă voi reuși să explic, în legătură cu trebușoara aceasta îmi venise și gândul sâmbăta trecută pomenit pe la începutul compunerii mele despre care am vrut să-ți spun de săptămâna trecută dacă nu aș fi fost atât de împrăștiată din cauza aniversării de 10 ani de la AVC, cu toate că am o sănătoasă atenție distributivă.
Acum, dacă mi se deșteaptă centrul emoțional, inteligența emoțională (pe care o mai numesc uneori și ”logica inimii”) nu se dezvoltă exclusiv în baza experienței personale de viață, cât și în baza experiențelor transpersonale și regresive în sufletul uman colectiv, inconștient. Atâta numai că nu am și experiență practicăă directă cu alți oameni, am învățat numai să recunosc ce este în nereguulă în viața mea. Dar nici nu poți ajuta pe altcineva, pretinzând că îl poți înțelege, dacăă nu te cunoști pe tine însuți mai întâi. De aceea eu pun din start cărțile pe masă, propunându-ți ca mai înainte să începi să faci oleacă de curățenie în sufletul tău și în centrul tău emoțional, înainte de a căuta iarăși compania unui cineva, vrând să-ți mângâi înciudarea și răspunzând și nevoilor instinctului care țin de siguranță, de protecție, etc. Dacă tot mi-ai cerut să zic lucrurilor pe nume, așa voi face, vrând să te ajut să înțelegi că nu mi s-a pus pata pe mister OldGuy cu care mi-ai mărturisit că ai mai vrea să mai încerci numai din cauza propriei experiențe eșuate cu J.B. pentru că în cele din urmă te vei convinge că nu pe domnul tău mi s-a pus pata, ci pe orice pretendent care îți poate intra în această perioadă în viață, centrul tău emooțional fiind acum un câmp minat din cauza domnului problemă, consortul în privința căruia stai și acum în cumpănă, căci nu te poți hotărî între o separare totală chiar acum și o amânare a inevitabilității.
S-ar putea să-ți fi dat impresia că lui J.B. îi port foarte multe resentimente, dar realitatea este diferită. Având aceste experiențe regresive, am conștientizat nespus de multe lucruri și anume: resentiment îi port lui Silviu, la nivel subconștient eu și acum duc un război pe viață și pe moarte ca să măă despart de el și ca să îmi câștig independența; lui J.B. am descoperit că nu resentiment îi port la nivel subconștient pentru că el nu m-a maltratat, îmi săruta tălpile șii mă numea ”little lady” și era un individ teribil de inteligent și de talentat, dar rătăcit; impresia pe care am descoperit-o imprimată în subconștient a fost și de frică, de teamă față de el, dinn cauza faptului că la nivel subconștient eu percepeam, de fapt, diferența de vârstă, în timp ce la pretinsul nivel conștient îmi ziceam (adică mă mințeam) că acest detaliu nu avea prea multă importanță; din contră, de fapt centrul emoțional o percepea prin intermediul fricii, mai ales pentru că centrul emoțional era construit pe un câmp minat, acela al experienței abuzive cu Silviu; din cauza acestui câmp minat am avut uneori tendința să mă iau la trântă și cu J.B., precum am făcut cu vărul meu și cu Silviu, dar m-am abținut întotdeauna, ceva îmi oprea palma la timp, zicându-mi că palma unui bărbat matur, adult, trecut de 40 de ani, dacă ar fi ripostat și ar fi răspuns palmei date de mine, nu s-ar fi putut compara în veci cu palma unui băiețaș crescut sub fusta maică-sii, precum era Silviu; cu alte cuvinte, prin intermediul fricii am perceput diferența de vârstă dintre noi, cu toate că nu a fost vorba numai de frică, am descoperit că i-am purtat și afecțiune. Observi asocierile? Și constați adevăratul motiv pentru care mă tem pentru tine, în condițiile în care tu ești încă traumatizată și, prin urmare, încă nepregătită să o iei de la capăt cu altcineva, nu înainte de a-ți face unn riguros proces de conștiință și de introspecție?
Acum, la sfârșitul acestui lung text pe care ți l-am scris, poate că te vei întreba cum a evoluat (sau involuat) legătura dintre mine și vărul meu după cele povestite mai devreme. My dear, ce s-a întâmplat după aceea nu face subiectul fundamental al acestor rânduri în care mi-am așezat gândurile, vrând să te ajut ca, prin întâmplările prin care am trecut și care mi-au fost profesori, servindu-ți acestea drept pildă, tu să ai mai multă putere ca să spui ”Nu! Acestui lucru mă opun!”, acolo unde, pur și simplu, inimii tale nu îi miroase a bine! Ascult-o!
Cu drag,
Cătălina.
