Etichetă: sămânța nădejdii

Publicat pe

Dar dacă vreau să-mi păstrez inima deschisă?

Dragă cititorule,

Nu-ți scriu aceste rânduri de început decât ca să-ți spun că scurtul text de mai jos a suferit unele adăugiri mulți ani mai târziu când, recitind ceea ce scrisesem original în engleză și vrând să traduc în română, mi-a venit pofta să completez sumarul dialog transpus în scris cu diverse epitete, metafore și altele asemenea, astfel încât să-ți sporesc plăcerea lecturii. Cu toate aceste modificări care nu însumează decât acele fraze de după virgule prin care indic că eu am spus, iar el a răspuns, amândoi simțind așa și pe dincolo, am decis să public aceste rânduri în ziua scrierii lor, adică undeva în septembrie 2019, căci nimic din ce am adăugat după aceea nu schimbă sensul inițial al dialogului care a avut loc întocmai precum l-am reprodus la momentul respectiv. read more

Publicat pe

Numai dacă m-aș întoarce unde am suferit și m-am bucurat deopotrivă, atunci poate că…

Dragă cititorule,

Dacă există un lucru de care sunt absolut sigură că mă va ajuta să-mi recapăt vederea, atunci acesta este să mă întorc în Waterford, Irlanda, locul în care am locuit timp de 5 luni înainte de accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit în noiembrie 2013. M-am gândit la asta de multe ori, iar și iar. ”Care este acel lucru de care am nevoie care m-ar putea ajuta cu adevărat?” Și de fiecare dată când mă gândesc la asta ajung în acest punct.

Am iubit Irlanda și am părăsit Irlanda prea brusc. Și sincer spun asta când spun că am iubit orașul în care am trăit. De atâtea ori m-am trezit izbucnind în lacrimi în timpul lungilor mele plimbări pe străzile înguste din Waterford, în timp ce priveam clădirile, casele de oraș, casele terasate, grădinile, magazinele și oamenii. Nu voiam să plec vreodată de acolo și am părăsit orașul mult prea devreme. Chiar și după tot acest timp de când am plecat, încă mă simt într-un procent imens sub impresia de șoc de ideea că am plecat. Cea mai ciudată parte este că nici măcar nu eram fericită acolo, nu cu persoana cu care aveam o relație, vreau să zic. Totuși, chiar dacă acea parte a fost atât de greu de suportat pe atunci, am iubit cu adevărat și sincer Irlanda. read more

Publicat pe

Interviul Irinei cu un om ca mine, traumatizat, bolnav și neputincios, dar curajos, entuziast și luptător

Dragă cititorule,

Irina este o fostă colegă de liceu a surorii mele cu care întâmplarea a făcut să ni se încrucișeze drumurile cât timp am locuit în București pentru terapie, iar pentru că ea are un blog despre viață și ființe dragi, dedicându-l inimii și sufletului și pentru că eu mă aflam într-una din acele situații delicate care merită povestite și împărtășite cu cititorii, Irina mi-a făcut invitația unui interviu scris pe care am primit-o îndată, dornică fiind să-mi narez experiențele încă o dată. Îmi luai singură permisiunea de a publica acest interviu și pe blogul meu, însă îți fac invitația de a da o fugă și pe Blogul Irinei, spre a te bucura de lectura textelor ei! read more

Publicat pe

Pentru început, sunt speriată, realmente, sunt terifiată

Demotivaters Things To Do Today Catalina Stan

<>

Duminică, 09 Februarie 2014

Dragi cititori,

Azi se împlinesc 100 de zile de când viața mi-a fost întoarsă pe dos. Unii oameni au copii și toată viața lor se învârte în jurul acestora după aceea. Alți oameni obțin slujbe noi, în timp ce alții cunosc o iubită sau iubit nou. Iar unii chiar câștigă premiul cel mare la loterie. Dar pentru alți oameni coșmarurile devin realitatea lor curemtă, în locul viselor. Mi-am imaginat de multe ori de-a lungul timpului tot felul de scenarii în care m-aș fi îmbolnăvit de o boală teribilă sau în care mi-aș fi pierdut un membru/mădular sau ceva asemănător. Dar cel mai rău dintre aceste coșmaruri s-a adeverit. Am fost scoasă din circuitul vieții obișnuite după ce mi-am pierdut abilitatea de a vedea și de a auzi.
Am spus deja cu alte ocazii anterioare: nu sunt încă pregătită să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu mine, despre modul în care mi-am pierdut aceste două simțuri. Dar se simte ca și cum mă aflu într-un film horor care rulează deja de 3 luni. Se simte ca și cum viața a făcut chiar mai rău decât să îmi dea o palmă peste față, așa cum a făcut-o de atâtea ori înainte. De data aceasta se simte ca și cum viața însăși m-a împins de la etajul 10, iar în timp ce eu cădeam și mă izbeam și îmi striveam trupul de asfalt, viața râdea de mine și spunea: ”Na, că nu te mai saturi!” read more

Propulsat cu mândrie de WordPress