Dragă cititorule,
Lucrurile despre care voi scrie astăzi sunt atât de intime și private pentru mine, încât nu-mi vine să cred că am decis să scriu despre ele. De când am suferit accidentul vascular cerebral, mi s-a sugerat adesea să vorbesc cu un psihoterapeut despre ele, dar am refuzat. Însă acum ceva timp, sora mea mi-a citit un articol care sublinia importanța și beneficiile scrierii despre diferite probleme cu care te confrunți, în special în timpul călătoriei de vindecare.
În timpul ședinței de reiki de luni, doamna Rodica, terapeuta care m-a tratat în ultimele 4 săptămâni, m-a întrebat cum mă simt. Nu eram sigură ce să răspund. Nu voiam să-i spun care era adevărata stare de spirit în care mă aflam. Și chiar dacă i-aș fi spus, aș fi izbucnit în plâns în fața dumneaei. Dar terapeuții de la Jiko nu sunt doar practicieni foarte buni, ci și buni ascultători și consilieri. Din acest motiv, am decis să fiu sinceră și m-am confesat dumneaei.
– Așa și așa, i-am spus doamnei Rodica, trec printr-o criză emoțională destul de mare”.
– Despre ce este vorba? m-a invitat dânsa să îi destăinuiesc.
– Este vorba despre persoana care a fost cauza șocului meu emoțional care a dus la accidentul vascular cerebral”, am început timid confesiunea mea, în timp ce mă întindeam pe pat și începeam ședința.
– Continuă, te ascult.
– Abia am reușit să mă abțin să nu plâng în autobuzul cu care am venit aici. Dar când am coborât, nu mi-am mai putut ține lacrimile înăuntru. La început, plângeam încet și în liniște, doar picături de lacrimi îmi curgeau pe obraji. Dar gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat, mi-am dat seama de ceva foarte important: am fost ferm convinsă că înțelesesem ce s-a întâmplat și că iertasem, dar nu este așa. Acum știu că îl urăsc. Am devenit foarte conștientă de sentiment în timpul celor 12 minute de mers pe jos de la stația de autobuz până la clinică. Îl urăsc. Este singura persoană din lume pe care o urăsc”, am mărturisit, destul de ușurată că am avut ocazia să vorbesc cu cineva despre problema mea emoțională.
Doamna Rodica și-a pus ușor mâinile pe fruntea mea și a încercat să mă consoleze.
– Este minunat să devii conștient de un sentiment, chiar dacă este unul negativ și puternic, cum ar fi ura. Dar asta înseamnă că te poți vindeca acum. Era și timpul ca atât sentimentul, cât și problema să fie scoase la iveală, mi-a răspuns dânsa cu înțelepciune.
– Simt blocajul din jurul inimii. Devin din ce în ce mai conștientă de toate aceste blocaje.
Apoi și-a pus mâinile pe inima și pieptul meu și le-a ținut acolo pentru tot restul ședinței.
– Totul a început din cauza unor bani blocați în vechiul meu cont AdSense, creat pe numele lui. Erau câștigurile mele din videoclipurile de pe YouTube, din noiembrie-decembrie 2013. La momentul respectiv, am rugat-o pe sora mea să pună transferul acestor bani în așteptare, pentru că nu voiam să-i aibă el. Dar i-am scris și l-am anunțat că aveam de gând să dăm drumul transferului deoarece aveam nevoie de ei pentru cheltuieli de trai și terapie cât timp aș fi stat în București. L-am rugat să fie drăguț și înțelegător și să mi-i trimită. Nu a răspuns. Știm că banii au intrat în contul lui bancar pentru că acestea sunt informații care pot fi verificate online, i-am destăinuit terapeutei mele, după care am încetat să-i mai povestesc contextul. Am respirat atunci adânc. Tristețea devenise copleșitoare.
– Mai bine schimbi informațiile bancare ca să nu-ți mai primească el banii, m-a sfătuit doamna Rodica.
– La rugămintea mea, asta a făcut sora mea imediat după ce am fost externată din spital, în decembrie 2013. Și nici atunci nu ne-a mai răspuns la e-mailuri cu privire la aceeași problemă. Am fost o proastă pentru că i-am ținut partea până în ultimul moment. Nu am mai vorbit de atunci.
Atunci am simțit o strângere în inimă și au început să-mi tremure mâinile, mai ales pe partea stângă a corpului.
– Am izbucnit în lacrimi chiar în fața clinicii. M-am oprit din mers și am lăsat-o pe sora mea să mă îmbrățișeze, am continuat atunci, reluând firul confesiunii. Tot ce trebuia să facă individul ăsta era să vină să vorbească cu mine în acea dimineață stupidă de 1 noiembrie. Tot ce trebuia să facă era să mă întrebe dacă sunt supărată. Era atât de simplu. Și poate că acum nu aș fi fost oarbă și surdă.”
– E în regulă. Poți plânge dacă vrei, m-a încurajat doamna Rodica și și-a apăsat mâinile pe corpul meu și mai tare, ca și cum ar fi vrut să mă îmbrățișeze și dumneaei.
La sfârșitul ședinței, m-am simțit cumva mai bine. Acum știu cu ce să lucrez și ce cauzează blocaje. Poate că acum pot încheia, în sfârșit, capitolul care a fost Irlanda pentru mine. Chiar și așa, aș prefera să cred că el a murit decât că este atât de malefic și lipsit de inimă pentru că a ales să păstreze acești bani pentru el, chiar dacă știe cât de mult am nevoie de ei. Pe de altă parte, vorbesc despre o persoană care, cât timp i-am stat în preajmă, nu a încetat să-mi amintească faptul că niciodată nu se simte vinovat, pentru nimic.
Am făcut o aproximare. Câștigurile mele care au ajuns în contul lui i-ar cumpăra 200 de cupe de cafea de la Topaz sau i-ar plăti factura la cablu timp de 6 luni.
„Se pare că, totuși, o oarecare parte a umanității a murit”.
Cu drag,
Cătălina.
On the Shores of Waterford, Ireland
