Dragă cititorule,
De când am început să fac terapia Reiki la sfârșitul lunii octombrie 2014, mi s-au întâmplat tot felul de lucruri neobișnuite și neașteptate. Nu voi intra în detalii. Încă nu. În principal pentru că este o teorie pe care nu o înțeleg complet. Deci nu… încă nu. Dar ceea ce pot spune sincer este că am subestimat puterea energiei transmise în timpul unei ședințe de Reiki.
Însă există un aspect destul de important și mai ușor de explicat. Energia reiki găsește blocajele imprimate în corpul de energie vitală, care apoi sunt scoase la suprafață și descoperite puterii mele de înțelegere, astfel încât să devin conștientă de ele și de toate relele pe care le fac în ființa mea. În timp, voi descrie aceste episoade mai detaliat. Dar ieri după-amiază, mi s-a întâmplat ceva foarte interesant și **DESPRE** ACEASTA vreau să scriu astăzi.
În timp ce mă aflam în autobuz, îndreptându-mă spre clinica Jiko pentru ședința mea obișnuită de Reiki, mă gândeam la tot felul de cauze care ar putea bloca funcționarea corectă a celei de-a 5-a chakre situate în gât (chakra care se ocupă de comunicare, creativitate, originalitate, exprimare personală și auz). În ultimele 6 săptămâni am devenit conștientă de întreaga energie din corpul meu, deci nu doar de cea care curge în creierul meu, ceea ce mă face să mă simt minunat. Cu toate acestea, tot ce se întâmplă de la gât în sus mă omoară. Și m-am întrebat de multe ori ce ar putea provoca astfel de stricăciuni.
Dar după ce am ocupat un loc în autobuz, incapabilă să mă uit pe geam sau să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu, mi-am dat seama de ceva: de 14 ani am vrut să scriu o carte.
While on the bus
Sunt sigură că mulți vor să scrie o carte. Unii o fac, alții nu. Eu știu cum să scriu o carte, doar că nu am chef să o scriu. Sau îmi lipsește inspirația. Sau timpul. Sau am altceva mai bun de făcut. Sau cred că ceea ce scriu nu este suficient de bun. Sau cred că nimeni nu m-ar citi. Sau cred că, chiar dacă aș scrie ceva, nu va fi publicat. Sau cred că a scrie o carte este prea greu. Sau că îmi va lua prea mult timp să scriu. Apoi încep să estimez: dacă scriu 10 pagini pe zi, atunci la sfârșitul lunii voi avea 300 de pagini scrise. Asta pot numi cu siguranță o carte. Dar dacă scriu 3 pagini pe zi? Atunci, în 6 luni, o carte de aproximativ 540 de pagini va fi finalizată. Dar dacă scriu în schimb povestiri scurte? O povestire scurtă ar trebui să aibă în jur de 2500-4000 de cuvinte. **ASTA** este ceva ce pot scrie într-o zi! Dar să scriu povestiri scurte? Înțeleg măcar ce înseamnă asta? Ar trebui să mă gândesc la zeci și zeci de personaje, scenarii, episoade, circumstanțe, situații și istorii și numai Dumnezeu știe ce altceva ar trebui să inventez. E mult prea dificil. Așa că mă întorc la ideea de a scrie un roman. Dar se pare că este foarte la modă în zilele noastre să scrii prequel-uri, continuări, saga-uri etc. Deci, ce ar trebui să fac acum? Ar trebui să continui o poveste într-o a doua carte doar de dragul de… ce? Al banilor? Sau al faimei? Sau…? Nu mai știu ce. Dar vreau să scriu o carte. Dar cum ar trebui să încep? Începutul este cea mai importantă parte a unei cărți. Dacă nu reușesc să o fac atrăgătoare, atunci cartea se pierde de la bun început. Ar trebui să mă inspir din viața mea? Ar trebui să fie comedie? Tragedie? Fantezie? Psihologică? Thriller? Romantică? Și ce se întâmplă cu personajele? Ar trebui să fie copii? Adolescenți? Tineri, adulți? Bătrâni? Regi? Regine? Animale? Dragoni? Spioni? Probleme politice? Nici măcar nu pot gândi limpede. Ar trebui să scriu în limba română? Îmi place limba mea, dar dacă vreau să fiu publicată în altă parte, mai bine o scriu în engleză. Dar nu este limba mea maternă! Și nu știu ATÂT de multe cuvinte. Dacă ajung să par repetitivă?
Dar toate aceste gânduri au fost blocajele mele timp de ani de zile. Evident, le pot numi și scuze. Totuși, ieri, în timp ce eram în autobuz, am devenit conștientă de toate. Imediat, am simțit niște înțepături ascuțite în buricele degetelor și o energie puternică s-a descărcat din creierul meu. Acesta este un proces care se întâmplă întotdeauna atunci când ființa mea eliberează și elimină energia toxică, blocată în organism.
Coborând din autobuz, i-am spus surorii mele că trebuie să scriu o carte. Dar în timp ce eram din nou în autobuz, întorcându-mă acasă, m-am gândit iarăși la ceea ce tocmai conștientizasem, zicându-mi:
„Mă iert că nu am scris încă această carte. Nu voi face din scrierea acestei cărți unic scop al vieții mele. Dacă reușesc să o scriu, atunci felicitări. Dacă nu, atunci nu nu-i bai. Fac ce pot, cum pot, când pot.”
Ființa mea interioară a zâmbitatunci. Cumva, devin mai înțeleaptă.
Îți doresc o săptămână bună,
Cătălina.
