Joi, 1 septembrie – Duminică, 11 septembrie 2023
My dear,
Ție, cea care te afli azi în pragul divorțului, o mamă părăsită, purtând grija celor doi copii ai tăi, caut azi să-ți adresez un cuvânt de consolare pentru vinovăția ce o porți în sufletul tău pentru că ai dat o fugă de una singură la munte sau la mare sau chiar aiurea, în străinătate, luându-ți concediul binemeritat, deși cel puțin unul dintre copii începe școala, intrând în clasa I în nici 10 zile.
Auzi la ea, ce zice, cum că-i nebună că s-a dus singură în concediu! Eu aș zice că ”asta da o mișcare îndrăzneață”, să te duci singură într-o plimbare peste Dunăre, la bulgari, ca să te prăjești o ultimă tură la soare. Noi nu am mai fost la plajă de 4 ani. Am fost atunci o zi la mare cu toată familia, cu cățeii și cu angajații de la vechea fermă. Îți imaginezi că sunt mai albă ca brânza, deși s-ar putea mai degrabă să mă gălbenesc. Nici afară nu am mai fost de 3 săptămâni, a fost teribil de cald la sfârșitul lui august.
Nu numai tu ai făcut această mișcare îndrăzneață, nebunească chiar,, din fericire, deși nu știu dacă să numesc o fericire, luând în seamă faptul că încercarea mea, destul de disperată, să fac ceva diferit, anume propria excursie de una singură, s-a sfârșit printr-o catastrofă.. Eu m-am dus singură la Londra, în noiembrie 2011, la 24 de ani, ca să-mi împlinesc un dor pentru care am plătit prea scump. În taxi, întrebându-mă ce vânt mă aducea la Londra și răspunzându-i eu ce și cum, șoferul mi-a zis cu accentul acela englezesc delicios: ”You are a very brave young lady!”
De aceea sunt eu mai grijulie și mai sfătoasă… Așa că ai și tu grijă de tine pe acolo, vezi ce faci și cum faci, dar distracție maximă că trebuie să te mai și oprești din când în când din treabă.
***
Uite cum au mai trecut zilele.. Ia spune, te-ai întors cu bine? Ai mers la cafea până la urmă? Iată, eu de mișcarea ta îndrăzneață nu m-am luat defel, ci ți-am aplaudat-o chiar, dar despre cafeaua aceea pe care mi-ai povestit că ai fi vrut s-o bei împreună cu necunoscutul întâlnit în mica (sau marea) ta aventură am multe să-ți spun, iar eu altfel nu mă pot simți decât datoare să-ți trimit acest cuvânt de avertizare că mieii și mielușelele trebuie să stea cu mieii și mielușelele, iar lupii să se încurce cu cei asemenea lor. Voi reveni, neîndoios, asupra acestei idei!
Sper că ți-a prins, totuși, bine! Un astfel de cadou rar ți-l poți acorda, având copii mititei care mai încep și școala! Vai de noi! Când se începe școala? Luni, mi se pare? Avem o școală chiar în fața balconului, are bunica la ce privi toată ziua…
Ah! îmi ceri să mai stau puțin înainte să ne despărțim! Ții neapărat să-mi mărturisești un micuț secret! Așa deci! Nu i-ai spus celui pe care ești pe cale să-l numești ”fostul” că te duci singură în concediu! Am vrut să îți scriu ceva despre asta atunci când ți-am adresat urările mele de ziua onomastică, dar am zis să tac, să nu te necăjesc. Dar aș fi vrut să știi că te admir și te prețuiesc tare mult pentru câtă tărie ai dovedit până acum. Îți amintești că mi-ai mai spus că ai fi vrut să te desparți de el, chiar în perioada când ți-a fost cel mai greu, fiindu-ți copilul bolnav și trebuind să îl duci la terapie? Eu am fost în tabăra celor care te sfătuiau să te mai gândești, să mai încerci. Poate că sunt mai sentimentală, nădăjduiesc că omul, în sinea sa, see poate schimba când i se mai dă o șansă. Și poate chiar încă una. Și încă una. Apoi, totuși, nu se mai cuvine, căci șanse s-au acordat chiar până la ultima. Dar te prețuiesc foarte mult pentru că ai mai încercat, acum nu mai are cine să te blameze, nici măcar tu însăți. Cred mai cu seamă și în pauze, chiar în pauze lungi, dar recunosc că despărțirile, mai ales cele definitive, mă amărăsc, mai ales când sunt la mijloc copii mici, precum ne amărăsc pe toți…
Dar vai de mine, draga mea, când îi faci caracterizarea domnului problemă al cărui nume încă îl mai porți, pare un lucru așa de fantastic, poate chiar incredibil, pentru câte unii, ca un om să fie chiar așa! Dar eu te cred, mereu te-am crezut și nicio clipă nu am gândit că exagerezi, ci numai am sperat că, tocmai pentru că este așa, să reușească el cumva, de undeva, să se vadă precum este ca să aibă de ce se rușina. Îmi pare rău că nu o face, cu rușinea începi să te schimbi.
Dar lasă lucrurile așa momentan. E duminică seara, mâine ai o zi plină de emoții, trebuie că nu vrei să auzi pisălogeală de acest fel CHIAR acum! Dar nu vroiam să dispar iarăși fără a vă ura succes mult în prima zi de școală! Să fie toate cu spor și bune!
Tu îți mai amintești prima zi de școală? Eu nu prea… Îmi amintesc ultimul an de grădiniță, dar mai puțin din primul an de școală. Știu numai că știam deja să scriu și să citesc, învățasem dinainte.
Apropo, acum nu mai știu să scriu cu litere de mână. Mi le amintesc pe cele de tipar, dar pe cele de mână nu mai știu să le măzgălesc. Îmi amintesc că învățătoarea mă depuncta mereu pentru caligrafia mea, scriind pe marginea tuturor temelor și lucrărilor că scriu foarte urât. Am puss mult la suflet, că-mi părea rău tare, fiind un copil atât de studios care scria chiar atât de urât. Apoi îmi amintesc că prinn clasa a VI-a mi s-a modificat foarte mult scrisul, începusem să scriu foarte, foarte frumos, apoi începusem să scornesc fel și fel de caligrafii, fonturi, cum s-ar zice! Probabil încă îmi mai căutam identitatea prin felul de a caligrafia. Am uitat acum de toate… Mă gândesc la puiul tău care tocmai a intrat în perioada cea mai plină de provocări din viața sa și îi țin pumnii să îi meargă toate bine, cât de cât.
Iată, acum mă voi retrage din această încercare de a-ți scrie spre a te încuraja, ce-i drept, puțin cam timid și cam stângace. Dar când vrei să-ți mai verși oful, eu te ascult, cu toate că săptămâna aceasta mă voi face un pic dispărută. Se apropie ziua de 13 septembrie despre care ți-am spus într-un rând că are o însemnătate aparte pentru mine. Vine și trece peste mine ca trenul pe calea ferată… Fiecare cu ale lui…
A ta,
Cătălina.
