My dear,
Cunoști care este definiția unei fotografii tipice social media? Dacă nu o cunoști sau, mai bine spus, nu vrei să o recunoști, căci realitatea acestei tipologii nu ți-e, în fond, deloc străină, atunci iată câteva din caracteristicile sale pe care poate că numai ți le reamintesc acum:
Nu, drag prieten, adevărul faptic este că o fotografie postată pe social media de către atâția și atâția dintre cei ca mine și ca tine nu vorbește de la sine. O fotografie nu spune o mie de cuvinte. O astfel de fotografie nu spune adevărul din spatele minciunilor, cum nu vorbește despre oftaturile și suspinele din spatele zâmbetelor surprinse într-ânsa. O fotografie nu vorbește despre vânătăile ce ți-au rămas pe corp, în minte și în suflet, când blitz-ul nu era deschis, precum nu vorbește nici despre certuri, despre bătăi și despre inimi frânte. Ah, nu, nu, aceste vânătăi nu au cum se vedea în fotografia despre care vorbim, căci ai avut grijă ca fotografia să treacă prin filtrul atâtor layere pe care le-ai adăugat peste versiunea originală, așa încât vânătăile, acum maronite la suprafața epidermei, fardate, să se confunde cu filtrul sepia care dă aerul de învechit unei situații despre care îți zici, mințindu-te singur, că a trecut, că nu a fost nimic, că nu te mai doare.
Iar acum când crezi că și ultima a trecut, ne dai tuturor de veste, prin intermediul altui filtru care te face să strălucești de parcă te-ai pudrat pe față cu pulbere de stele, atât de glittering și sparkling ne apari pe ecrane, că toate sunt bune și frumoase. Până într-o zi când, jenat de curcubeul cu care ți se învășmântă obrazul de la zi la zi și, uneori, de la minut la minut, curcubeu care contrastează în chip cras cu mai sus numita strălucire sub care te prefaci că totul a trecut, aci învinețindu-te de mânie, aci îngălbenindu-te de gelozie, aci albăstrindu-te de tristețe și aci înverzindu-te de amărăciune, , faci o altă schimbare de look, acoperind în alb și negru acest întreg colorit al obrazului tău, aci livid ca obrazul unui cadavru, aci împurpurat ca o pătlăgică roșie, precum ți se scurge sau îți urcă sângele la cap după fiecare episod și după fiecare scenă și după fiecare răfuială, căci sub un gros strat de vopsea în black & white ne explici tuturor că nu faci decât să-ți cosmetizezi constituția nervoasă care îți colorează, involuntar și independent de voia ta, obrazul pe care astfel ni-l servești un pic mai melancolic.
Iar partea cea mai întunecată pe care o retușezi în camera obscura pe ușa căreia îți iese, ca pe podium, acest portofoliu care dă mărturie despre viața ta, numai aceea închipuită de tine, este că ai plăcere și simți satisfacție ca noi să apreciem cele o mie de cuvinte mincinoase pe care fotografiile tale ni le spun, să subscriem dorinței tale exagerate de a manipula, scenic vorbind, conținutul de suprafață al unei imagini în care ni te arăți în format portret, admirându-ți liniile, formele, colțurile, diagonalele și rotunjimile pe care le pui cu atât de accentuată emfază în relief, în pofida faptului că nimic sau mai nimic nu există în realitate, nici sclipiciul, nici strălucirea, nici bucuria, nici zâmbetele, nici pieptul umflat de parcă este însuflețit de cel mai puternic sentiment de mândrie și de mulțumire de sine. Dedesubturile, însă, nu Îl lași nici pe Dumnezeu să ți le cunoască.
Apoi ce faci când, până la sfârșitul zilei, constați că azi nu ne-ai cucerit, căci azi prea de tot ne-ai dilatat pupilele cu atâta radiantă strălucire, încât nu ne-am mai lăsat orbiți de ceea ce vădit este ireal în fotografia ta de profil și de copertă, deci nonexistent? Te lași atunci cuprins de o tremurătură nervoasă, convulsivă, cedând mâniei care îți vine din ofensa pe care ți-am adus-o, simțindu-ne sătui să mai apreciem atâta stare de bine la un singur om, pusă în emfază de abilitatea acestuia de a juca teatru. Atunci, răscolit de un plâns isteric, întrucât altfel nu știi cum să rreacționezi în imediata vecinătate a sentimentului umilirii din care îți gustă vanitatea rănită, îți umfli pieptul încă și mai și, de parcă nu știi să pierzi un război.
Toate acestea le faci, însă mai întunecat decât atât este faptul că, seducându-ne și hipnotizându-ne prin aceste acrobații de estetică emoțională pe care le practici, cedând impulsurilor instinctelor tale primare care, dacă nu plâng din nevoia pentru mâncare și pentru adăpost, atunci suspină după nevoia de admirație, de apreciere, de afecțiune și de recunoaștere a calităților și a meritelor, în adâncul inimii tale care încrâncenat ne-a cerut lingușirea, prin aprecieri și vorbe date mai departe, ne urăști și ne judeci și ne critici și ne disprețuiești, căci nu vedem, nu vedem, nu vedem niciunul dincolo de aparențe acel singur nerv din ființa ta care și-a păstrat culoarea adevărului, așa încât, prin el, numai prin acest singur nerv, de l-am depista undeva în umbra vreunei încrețituri a obrazului tău care nu s-a prefăcut că zâmbește, am ști, fără să ne spui, fără să ni te mărturisești, că ești la capătul puterilor.
Deci nu, drag prieten, o fotografie nu poate să facă sau să spună aceste lucruri, însă tu o poți face, tu poți spune adevărul de dincolo de aparențe! Haide, arată-ne adevărata ta față, aceea sinceră, naturală, obosită, tristă, încrețită de ridurile grijilor și ale supărărilor și ale lipsurilor, povestește-ne și din acele lucruri pe care nu ne lași, de jenă și de rușine, să le vedem. Însă ține cont de următorul lucru. Când împărtășești povestea ta cu restul lumii care te ascultă, nu poți vorbi decât în numele tău. Întotdeauna va exista și punctul de vedere al celuilalt de care trebuie să se țină cont, chiar și atunci când acela, el dsau ea, este un psihotic ce nu ar trebui, însă, învinovățit pentru toată confuzia aceea din capul tău care te-a făcut, timp de atâția ani, să crezi că, deși cunoscând că nu mai merită, să mai încerci încă o dată, o ultimă dată, dată care a fost de acum zece dăți răspenultima dată când ți-ai impus să mai încerci încă o dată, acordând o altă șansă unui lucru care nu există în realitate, în ciuda iluziei imprimată în fotografia care nu spune, știi bine că ea nu urlă, deși tu urli din toți rărunchii, că nu mai poți. .
Iată de ce, înainte de a instiga la ură și la mânie față de vina celuilalt, adu-ți aminte că tu și numai tu nu-ți poți depăși propria credință care te face să gândești că diavolul pe care îl știi este mai bun decât diavolul pe care nu îl știi! În apărarea lui, celălalt are cel puțin scuza că este un diavol cu chip de om. Tu, însă, ce scuză ai că stai locului, ca un damnat, în suferința ta? Nu este nicio rușine și nu se numește trădare să renunți la un război care este oricum pierdut.
Cu drag, te ajut să renunți,
Cătălina
