Dragă Alexandra,
Probabil vei simți, citind aceste rânduri pe care le descoperi într-un plic, în loc să fie scrise pe messenger, și despachetând acest cadou care a ajuns la tine pe căi ceva mai trăznite, în loc să ți-l fi înmânat personal, că m-am decis să-ți fac o glumă nesărată. Nicidecum! Nu aceasta voiesc să fac față de tine, ci voiesc numai săă-ți răspund la întrebările ce mi le-ai pus în urmă cu o lună, când ai împărtășit cu mine experiența pe care Universul ți-a dat-o prin intermediul acelora care au avut nevoie de ajutor. Apropo, mi-ai povestit cum că scena s-a petrecut după ce ieșiseși de la farmacie, unde cedaseși o sumă considerabilă pe medicamente. Parcă ai spus că nu ești bolnavă! Dar da, eu numai aceasta voiesc, anume să-ți răspund la acele întrebări în așa fel, încât să desprinzi din ”trucul” meu o învățătură, chiar dacă se va întâmpla the hard way, ceea ce, probabil, are să te usture în simțurile tale sensibile, precum și pe mine m-a usturat, și încă foarte tare, de parcă mi-ai fi turnat o mare de sare pe răni, punându-mi acele întrebări la care am răspuns de zeci de ori în mintea mea până acum, scriind răspunsul de zeci de ori în capul meu, fără să mă îndur să trec propriu-zis în scris gândurile mele. M-am decis, deci, ca răspunsul meu să ți-l transmit pe o cale ceva mai semnificativă.
Căci m-a durut atât de tare să mă întrebi cum apreciez eu un ajutor care mi se oferă, încât am vrut să-ți răspund din prima clipită de ochi, iar asta fără să mai argumentez asupra răspunsului meu, că eu nu sunt persoana potrivită pe care să o întrebi ce îmi place și ce nu-mi place în privința unui ajutor care mi se acordă, iar aceasta din simplul motiv că eu NU SUNT (da! pun deosebit de multă emfază pe această negație!) o persoană care se consideră ajutată de către semenii săi. Sau, haide să corectez puțin aserțiunea mea, sunt mulți ani, chiar prea destui, de când nu am mai fost ajutată, așa încât să depășesc poticnelile de care m-am împiedicat pe cale. Nu, Alexandra, să nu care cumva să mă contrazici, căci adevărul adevărat, crud, nemilos și extrem de împovărător este că eu nu sunt ajutată, încât subiectul întrajutorării a devenit unul dintre cele mai delicate subiecte pentru mine, ba este un subiect atât de extrem de delicat, încât nu doar că mă feresc să îl abordez în discuție cu altcineva, ci m-am văzut nevoită să renunț cu desăvârșire să îl mai aduc până și în atenția propriului cuget pentru a-mi fi mai ușor să rămân stabilă și echilibrată din punct de vedere psihic și emoțional. Cu alte cuvinte, m-am văzut nevoită să abandonez nădejdea că voi fi vreodată ajutată cu adevărat, chiar și numai în privința strictului necesar pe care situația mea îl solicită de la ceilalți și care se referă la puțină companie, puțină comunicare, puțină încurajare, șamd. Și atât! Numai atât găsisem de cuviință să-ți răspund: ”caută de întreabă pe cineva care CHIAR este ajutat cum îi place să i se acorde ajutor și cum îi displace, iar nu pe mine mă întreabă tu acestea, căci eu sunt de mulți ani, de prea mulți ani, o ființă părăsită, cu desăvârșire părăsită, ocolită și uitată”. Ah, fă un act de milostivire față de mine și nu mă contrazice, gândind că exagerez spunându-ți că sunt chiar atât de părăsită, naiva ta încercare de a părea pozitivă în orice împrejurare pe care alt suflet ți-o descrie că trece prin ea nu servește la mare lucru, mai ales când tu însuți (sau tu însăți) contribui, prin lipsa ta de empatie, la durerea aceluia despre care vorbim. Fiindcă tu însăți, Aexandra, dacă nu mai părăsit și nu m-ai uitat, tot te ferești de mine, așa încât să ajung să simt că mă ocolești, oricâte scuze și justificări ți-ai găsi pentru evaziunea pe care o simt, de mult timp încoace, că vine dinspre tine înspre mine. Nu, nu, nu admit nicio contrazicere, când ar fi cu mult mai ușor să recunoști că așa este, decât să te lupți, prin argumentație, ca să dovedești că lucrurile nu stau deloc așa, că există motive, cauze, justificări. Am să-ți dau numai această dovadă că poteca ta înspre mine este una ocolită, în loc să mai fie bătătorită, ca în urmă cu ceva ani, când omul te vedea la chip și te auzea la glas ceva mai cu spor. În decursul anului trecut nu ai găsit nici măcar o singură oră liberă, din cele 8784 pe care le-a avut anul, spornic an, află de la mine, întrucât a avut cu 24 de ore mai mult decât unul obișnuit, fiind bisect,
zic, nu ai găsit nici măcar o singură oră liberă ca să vii să mă vizitezi, în pofida faptului că știai, chiar mai bine decât cei mai mulți care alcătuiesc restul, că eram într-o stare disperată și dezolantă, dar mai ales în pofida faptului că tu însăți îți dăduseși cuvântul că îmi vei veni întru ajutor, bunăoară, numai ca să iei masa împreună cu noi, masă care, îți amintești oare acest lucru?, devenise otrăvitoare pentru noi, încă având-o atunci pe bunica printre noi. Iată un cuvânt pe care ți l-ai dat, dar pe care nu l-ai respectat, pentru ca acum să fie mult, mult, Alexandra, mult prea târziu ca să te mai ții de cuvântul ce singură l-ai dat, fără să ți-l fi smuls cineva cu forța.
Și pentru că veni vorba de cuvântul pe care singură ți-l dai, ca să-mi împlinesc scopul de a-ți da un sfat sau două, precum am zis, the hard way, mă văd nevoită să-ți reamintesc de ratata noastră încercare comună de a-l vizita pe domnul Urse, profesorul căruia i-ai adus mereu cele mai lăudabile elogii, dar față de care nu te-ai comportat conform cu valoarea pe care pretinzi că i-o atribui. Îți amintești cum și când ne-am hotărât să facem acest demers de a-l vizita? Stăteam amândouă pe o băncuță, pe faleză, în luna februarie a lui 2023, aceasta fiind ultima ta vizită pe care mi-ai făcut-o cu adevărat. Ți-am pus atunci de mai multe ori această întrebare, ”ești sigură că vrei?”, întrucât până atunci dăduseși dovadă de multe vorbe mari, retrase ulterior în chiar ultimul moment. Mi-ai spus că ești 100% sigură, iar eu am crezut în cuvântul tău, bizuindu-mă pe tine. Iată, mă văd nevoită să-ți reamintesc cum ai procedat după aceea în chestiunea ”hai să îi facem o vizită domnului Urse împreună”. Ai venit cu noi până în fața ușii, pentru ca tu să fugi mâncând pământul de cum te-ai văzut în fața acestei uși și, ca atare, în fața perspectivei de a-ți ține cuvântul pe care singură l-ai dat, iar asta nu doar față de tine însăți, cât mai ales față de ceilalți pe care prea bine îi putem numi co-echipieri cu care te-ai parteneriat, din voință proprie și conștientă, în vederea executării unui plan asupra căruia ați căzut de comun acord să îl înfăptuiți. Nu m-ai întrebat niciodată până acum ce s-a întâmplat dincolo de ușa al cărei prag nu l-ai trecut, fugind de cuvântul tău sub pretextul unei indispoziții lipsite de orice noimă. O, nu ai niciun habar cât de jenant a fost, Alexandra, cât de jenant a fost, încât sunt sigură că i-am părut domnului Urse nebună, cu siguranță așa trebuie că i-am părut, iar asta întrucât, necunoscând că tu fugiseși în chiar fața ușii, după ce făcuseși efortul de a veni până în fața ei și neauzindu-ți deloc, dar chiar deloc vocea în timpul conversației, crezând cu naivitate că tăcerea ta nefirească se datora unei timidități izvorâte ad-hoc din intensa emoție trăită la revederea celui mai îndrăgit profesor al tău, ca să te încurajez să vorbești și tu i-am tot spus domnului Urse despre tine, de mai multe ori în timpul dialogului, ”Alexandra care este aici, de față”. Tu, însă, nu erai de față, iar eu habar nu aveam că tu nu te ridicaseși la înălțimea propriului cuvânt pe care singură ți-l dăduseși. Eu l-aș crede puțin nebun pe acela care mi-ar vorbi precum i-am vorbit domnului Urse despre tine care nu erai, totuși, acolo, de față.
Subiectul întrajutorării este unul atât de sensibil și de delicat pentru acela care se află în disperată nevoie de a fi ajutat, încât nu-mi permit să îmi asum răspunderea de a-mi bate joc de durerea acelora a căror suferință o cunosc și eu mult prea bine ca să dau, ca atare, sfaturi negândite care nu folosesc la nimic. Tu ești aceea care mi-a pus aceste întrebări, presupun că nu ai avut așteptarea să-ți răspund cu jumătăți de măsură, iar asta pe un ton dulceag, condescendent, înțelegător și non-critic. Haide să lăsăm zahărul pentru prăjituri întrucât, în chestiunea întrajutorării, să-ți vorbesc mieros nu nu schimbă nicicum amărăciunea pe care o simt în toată ființa mea în ceea ce privește, mai înainte de toate, cuvântul pe care ți-l dai față de un om care are nevoie de ajutor, punând în urechile acestuia cuvinte mari de care nu te ții, sfârșind prin a te feri de el, ocolindu-l. Alexandra, cei mai mulți facem fel de fel de promisiuni în spațiul de siguranță al minții noastre în care absolut nimeni nu are dreptul să pătrundă ca să ne judece și ca să ne critice pentru ce singuri gândim, simțim și făgăduim la noi acasă. Între pereții propriului așezământ, unde suntem singuri și unde nu ne vede și nu ne aude nimeni, suntem liberi să zicem orice. Însă lucrurile sunt cu mult mai diferite atunci când ne facem cunoscute gândurile în fața altui suflet față de care ne dăm cuvântul, inclusiv acel cuvânt care se referă la întrajutorare, promițându-i aceluia despre care știm că se află în mare necaz și în deznădejde că vom face și că vom drege, că îi vom fi alături, că se pot bizui pe noi și câte și mai câte, numai pentru ca, atunci când nevoia celuilalt cere ca tu să te ții de cuvântul dat, să fugi mâncând pământul din chiar fața ușii, în pragul căreia, totuși, ai venit. Nu doar eu sunt aceea care este sătulă până la refuz, până la saturație, de cuvântul pe care singuri ni-l dăm, dar pe care nu ni-l ținem, întreaga umanitate este sătulă până la refuz de teoreticienii binelui care vorbesc nespus de frumos despre facerea de bine, care vor să facă bine și care fac fel de fel de promisiuni în privința binelui pe care vor începe să îl facă la un moment dat, cândva, în viitor, dar nu acum, căci acum îi ține o scamă pentru a deveni practicanți ai binelui. Acesta este un lucru pe care nu am mai putut să îl țin deloc în mine, fără a nu-ți da un sfat. Niciodată, dar absolut niciodată, câte vieți viitoare vei nai avea, să nu mai faci promisiuni față de un alt suflet, mai ales când acesta este necăjit, bolnav, în nevoie de ajutor, dacă tu singură știi că nu ți-l vei respecta. Niciodată, dar absolut niciodată să nu mai faci acest lucru față de nimeni întrucât este o cruzime, pur și simplu este o cruzime să îl încredințezi pe un șchiop sau pe un paralitic că vei fi cârja lui sau scaunul său cu rotile sau pe un orb că vei fi ochii lui prin care el să vadă și brațul de care să se sprijine, fie și numai temporar, într-o ocazie oarecare, când s-a luat hotărârea să se facă o vizită unui profesor din liceu, numai pentru ca tu, cel care ai spus că ești 100% sigur asupra propriului cuvânt, să- îl părăsești pe nevoiaș în chiar fața ușii, iar asta sub prretextul unei indispoziții, al pierderii chefului. O, Doamne, de câte ori nu mi-ai spus că vei fi ochii mei, vrând să mă ajuți? Aceasta este o cruzime, iar cel mai rău, când te comporți astfel, este să ai așteptarea ca cel prejudiciat să te justifice, să te înțeleagă, să-ți găsească scuze. Acesta este primul și cel mai prețios sfat pe care ți-l pot oferi în ceea ce privește acordarea unui ajutor pe care nu te obligă nimeni pe lumea asta să îl acorzi, dar pe care promiți să îl faci, fără să îl faci sau amânând la nesfârșit facerea binelui respectiv, căci, precum ți-am dovedit prin exemplul mesei otrăvite la care ai tot amânat să vii, uneori este mult, mult prea tardiv să te mai ții de unele cuvinte pe care ți le-ai dat. Căci dacă tu îți tot vei da cuvântul că vei face, că vei ajuta, că vei participa, că te vei implica, dar fără să faci ceea ce singură spui că vei face, mai ales față de alții, la un moment dat cuvântul tău nu va mai avea niciun fel de valoare sau de credibilitate, cei din jurul tău nu te vor mai lua în serios, iar tu vei deveni o persoană pe care nimeni nu se va mai bizui nici la bine, iar la rău cu atât mai puțin. Că-ți face ție plăcere să te joci cu focul sau că nu prea te sinchisești că, nerespectându-ți cuvântul dat, te pui într-o lumină nefavorabilă, fie, aceasta e alegerea liberului tău arbitru. Dar niciodată să nu-ți bați joc de lumina altui suflet, mai ales când lumina acestuia de-abia pâlpâie, atât de nemăsurat de fragilă fiindu-i, trebuind să și-o întărească. De pildă, acest lucru nu ți l-am povestit, dar în anul reuniunii de 10 ani de la terminarea liceului, avându-l pe domnul Moroșan ca să facă prezența celor de față, strigându-ne după nume și ajungând și la mine, fostul director mi-a cerut să îmi împărtășesc povestea, cu succesele și cu eșecurile ei, cu cei de față. Domnul director m-a urmărit cu multă atenție pentru ca la sfârșitul confesiunii mele, desigur, sensibile și emoționante, să îmi pună, cu voce tare, de față cu toți colegii noștri care au venit atunci, următorul diagnostic: ”bine, văd că ești sănătoasă, ai rămas întreagă la minte”. Iată că dragul de dânsul, zău, se pare că își făcuse griji în ceea ce privește sănătatea mea mentală întrucât desigur că s-ar fi putut să mă fi scrântit, suferind un accident cerebral care face, de obicei, și așa ceva dcu mintea unui om, scrântindu-i-o. Vai de mine, biata, dacă m-ar vedea domnul Moroșan acum, cu siguranță mi-ar pune un cu totul alt diagnostic. Acum agonizez de durere, soră cu nebunia. În ultimul an am avut mai multe episoade de nebunie isterică în timpul cărora mă lovesc cu pumnii, mă zvârcolesc, strig: ”ajută-mă și pe mine, măi, ajută-mă și pe mine cineva!!!”, mă întind pe podea ca să plând până la epuizare, plâns din care mă opresc numai din frica față de perspectiva de a suferi, din cauza unei crize de hiper-tensiune, un alt accident cerebral care nu și-ar duce treaba până la capăt. Prin aceste cuvinte vreau să zic că nu de perspectiva de a muri din cauza unui AVC mă tem, ci mă tem de perspectiva de a suferi un accident care mă va deforma și mă va handicapa și mai mult, lăsându-mă și mută, și surdă, și oarbă, și paralitică, și retardată din punct de vedere mental. Numai din acest singur motiv mă opresc, ridicându-mă de pe podea și punând o pauză, numai temporară, agoniei care mă culcă la pământ. Iată câteva cuvinte destul de expresive de care mă voi folosi pentru a pune mai mult accent pe adevărul pe care caut să ți-l transmit, trebuind să ți-l transmit precum este realitatea în care trăiesc întrucât mi-ai dat de multe ori impresia că în mintea ta s-a creat o imagine cumplit de distorsionată despre mine și despre puterea mea de îndurare și de răbdare, crezând că această putere este inepuizabilă, că sunt, în consecință, un supra-om, o mușchetăriță din cele trei:
”Singurătatea are în ea sămînţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la sin¬gurătate şi la frustrare.”
Mircea Cărtărescu, ”Travesti”
Sunt, totuși, niște motive destul de serioase care stau la baza jalnicei stări în care mă aflu, iar unele se referă la alterarea sănătății mele. Dar ce mă doboară într-atât de mult, de nu îi mai fac față deloc, sunt cuvintele mari, nobile și admirabile care mi s-au picurat în auz de când m-am îmbolnăvit, sunt, deci, promisiunile de facere a binelui față de mine și de întrajutorare de care nimeni nu s-a ținut, cel puțin în ultimii 5 ani. Atâta durere emoțională, câtă simt eu, nu doresc nimănui pe lumea asta să o cunoască. Atâta neglijență, atâta ocolire, atâta părăsire, atâta uitare, câtă am cunoscut eu de când m-am îmbolnăvit, nu doresc nimănui pe lume să cunoască! Într-un sfârșit, sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că m-a cunoscut mai bine, că a știut mai bine ce-mi poate mintea, că mi-a predat lecții din care să învăț câte ceva, că mi-a dat teme pe care să le fac, că mi-a dat teste și extemporale prin care m-a cercetat. Fiindcă dacă aș fi stat exclusiv la mila voastră, a celor care m-ați fi putut ajuta să trec prin marele necaz care mi-e boala, eu știu că aș fi stat alăturea de tatăl meu acum. Nu admit nicio contrazicere, mai ales pe motiv că aș gândi în nuanțe prea exagerate și pesimiste. Universul îmi trimite dovezi că așa ar fi stat lucrurile. În orice caz, vezi și singură că, dacă un profesor și-a pus întrebări în legătură cu sănătatea mea psihică, nu încape dubiu că celălalt nu și le-a pus, la rândul său, mai ales în situația în care eu îi repetam într-una: ”Alexandra care este aici, de față”, vorbindu-i domnului Urse despre tine. Îmi întăresc acest sfat încă o dată, cu riscul de a da dovadă de exces de zel: niciodată să nu pui într-o situație penibilă și umilitoare pe cineva, mai ales pe un bolnav care, prin starea sa, se află din oficiu într-o stare de vulnerabilitate asupra căreia îți asumaseși, practic, răspunderea să veghezi. Gândește-te de două, de trei ori și până la a zecea oară înainte să fugi din fața unei uși în dreptul căreia ai catadicsit, totuși, să viiîmpreună cu altcineva care se află într-o stare cu mult mai nefericită decât te afli tu, fiindcă această fugă se numește dezertare.
Ai parcurs cu mine deja o jumătate din expunerea mea, trebuind să ți se pară că ți-am pus gând rău, criticându-te și judecându-te prea aspru, Însă în chestiunea întrajutorării, care este un aspect al înseși rrațiunii de a fi a sufletului unui om, critica rațiunii este esențială. Altminteri, îți amintești faimoasa vorbă a lui Umberto Eco care enunță adevărul potrivit căruia somnul rațiunii naște monștri. Și încă unii prefăcuți, egoiști și superficiali, iată de ce sfatul, ca să fie bun, dimpreună cu critica constructivă, trebuie să se asemene bisturiului cu care tai în carne, dar care, în ciuda durerii, vindecă. Iată de ce este necesar ca acum să mă întorc la cele 365 de zile ale anului și la cele 8760 de ore ale sale pentru a-mi putea continua șirul gândurilor.
Anul acesta a trebuit, ca atare, să merg până într-acolo, încât să ajung să te șantajez, sub pretextu de a-ți înmâna cadoul colectat pentru diversele ocazii sărbătorești ale anului trecut, ca să te oblig să-mi faci o vizită de Paște, întrucât tu singură, din voința ta proprie, nu te-ai îndurat să sacrifici o singură oră din acele mii de ore ale anului ca să vii să-mi ții puțină companie, în pofida faptului că știi că trăiesc într-o hidoasă izolare și într-o atare singurătate în care doar pustnicii cei mai onești și dăruiți cu har s-ar lăfăi cu plăcere și bucurie, dar nu și o ființă nenorocită, cum sunt eu, care nu voiește să se desprindă chiar atât de mult de realitatea concretă imediată. Dacă nu te-aș fi strâns cu ușa ca să vii, tu ai fi lăsat doi ani să treacă la mijloc, fără să mă mai fi vizitat. Dar, Dumnezeule Mare, ce este aceasta și cum de am ajuns aici, cum de am ajuns să te corțez, să te constrâng să faci un lucru atât de mărunt față de Mine, care am atât de puține nevoi de mulțumit? Dar tu, Alexandra, tu ai mers încă și mai departe de atât, ai lăbărțat distanța dintre noi într-atât de mult, încât ai ajuns să mă trimiți la plimbare, la mare, mare distanță de tine, până și atunci când te întreb, pur și simplu, ce mai faci, încât am sfârșit să mă îmbolnăvesc de nervi, am ajuns să mă simt deplasată, idioată și băgăcioasă pentru simplul motiv că te întreb, precum și tu îmi pui această întrebare, ”ce mai faci?”. Acest lucru pe care îl faci față de mine nu își are alt termen descriptiv decât fereală, evitare, ocolire.
Sunt, în viața unui om, situații care își au limitele, trebuindu-le numai o ultimmă picătură pentru a li se umple paharul care le preschimbă, pentru cel care le îndură, în situații de nesuportat. Eu am băut această ultimă picătură în noiembrie când, într-o dimineață, mama ta a sunat-o pe Ana ca să stabilească cu ea o întâlnire, așa încât mama ta să facă să îmi parvină ceva de la tine, frumoasele fire pe care mi le luaseși. Deci, veniseși, din nou, în Brăila și, din nou, nu te înduraseși să îmi dăruiești și o oră din timpul tău, venind să mă vezi. Te întrebasem ce mai faci cu puține zile mai devreme, însă nu mi-ai răspuns la întrebare. Ți-am mulțumit frumos pentru firele dăruite, întrebându-te din nou ce mai faci. Ca răspuns, mi-ai urat ”spor la treabă” și m-ai trimis, practic, din nou, la plimbare la mare distanță de tine. Precum zic, aceasta a jucat rolul ultimei picături care a făcut ca distanțarea ta față de mine să-mi devină intolerabilă. Să-mi ofer singură luxul unei mărturisiri pe deplin sincere. Practic, mi-ai frânt inima. Să-ți explic cum ai ajuns să-mi frângi inima. Nu lipsa ta de dorință de a-ți sacrifica o oră din prețiosul timp liber, și așa puțin, căci de a dărui o oră nici nu se mai pune problema, este motivul care mi-a făcut inima să mi se umple de amărăciune, ci faptul că tu și acum oferi, încă mai oferi, față de mine, acordarea de ajutor. Încă mai oferi, încă mai pretinzi că-mi ești alături, încă mai spui că mă poți asculta, însă toate acestea le oferi de la distanță, fără ca prezența ta să mai fie necesară. Când, în trecut, te-am mai luat la rost pentru absența ta de la fața locului, te-ai justificat și ți-ai găsit scuze, explicându-mi că, venind la Brăila, vii cu bateriile complet descărcate ca să mai ai putere să faci un ocol și pe la mine. Prin urmare, oboseala este un motiv pe care l-ai invocat adeseori ca să te scuzi singură. Dă-mi voie să-ți traduc scuza ta în limbajul din topor întrucât, cu alte cuvinte, îmi explici că mă ocolești de teamma de a nu da în greu. Dar m-a făcut, oare, boala aceasta să fiu chiar atât de neputincioasă, încât să ajungi să te temi că are să trebuiască să mă iei în spinare, făcând un bine față de mine prin simpla vizită pe care mi-o faci? Dar eu sunt, pre câte știu, unul dintre acei foarte cuviincioși bolnavi care nu deranjează pe nimeni în timpul convalescenței, căci nu-mi curg balele din gură în timp ce mănânc pentru ca să fie necesar să mă șteargă mereu cineva cu prosopul în timpul mesei, nu urinez și nu-mi fac nevoile pe mine pentru ca să fie necesar să mă șteargă cineva și să mă curețe sau să mă schimbe, nu sunt paralizată și pironită într-un scaun cu rotile pentru ca să fie necesar să mă ia cineva în brațe sau în spate, astfel încât să fiu transportată de colo până colo, nu mi s-a scrântit mintea pentru ca să nu se mai poată comunica deloc, deloc cu mine, cea cu care nimeni nu se mai poate înțelege. Sunt doar oarbă și doar surdă, sunt doar în nevoia ca cineva să-mi ofere un braț de care să mă sprijin și sunt în nevoia ca cineva să aibă răbdarea să-mi repete ceea ce nu am înțeles din ce mi-a spus, atâta tot. Iată în ce constă tot efortul aceluia care s-ar găsi în situația de a face un bine față de mine. Teama de a nu da în greu este, cu toate acestea, invocată chiar și pentru atâta tot.
Haide să extrapolez aserțiunile mele, așa încât să împrumute un caracter general, universal, din care să pot să extrag un sfat pe care să ți-l dau, folosindu-mă tocmai de scuzele și de justificările pe care singură le invoci.
Spui că bateriile îți sunt descărcate deja atunci când ajungi la Brăăila. Cu siguranță ultimul lucru pe care vrei să îl faci este să te duci acolo unde simți că te consumi și mai mult. Pra bine atunci, iată că mă văd în postura, deși eu sunt cea bolnavă și în nevoie de ajutor, să-mi cer iertare față de tine pentru că nu-ți pot oferi un timp petrecut într-un mod mai plăcut alături de mine, îmi cer iertare că nu-ți pot oferi activități distractive pe care să le facem împreună, îmi pare rău și îmi cer iertare că, în loc să pleci de la mine cu bateriile încărcate măcar pe sfert, eu îți consum și puținul de energie pe care, totuși, cumva, de undeva, tot îl mai ai. Să generalizăm acum. Iată, deci, că ființa umană se gândește că facerea de bine și acordarea de ajutor ar trebui să fie ca mersul la distracție, ocazie cu care ea însăși să-și sporească starea de bine și plăcerea, încărcându-și bateriile acolo unde, dimpotrivă, trebuie să doneze și să sacrifice energie, timp, bani și alte lucruri. Altfel spus, acordarea unui ajutor este un demers întreprins pentru tine însuți, pentru ca tu să te simți bine, în loc să fie un demers concentrat exclusiv asupra celuilalt. Sau, dacă acordarea unui ajutor nu este înfăptuită pentru propria plăcere, atunci să fie, totuși, măcar pentru mutual benefit, cum se zice în engleză. Astfel a ajuns ființa umană să-și dorească să tragă foloase în urma facerii de bine, sustrăgând din toată chestiunea acordării unui ajutor câte ceva spre propriul folos, cum ar fi distracția, relaxarea, plăcerea, seentimentul că și-a petrecut timpul în mod util sau că nu și-a cheltuit banii în zadar. Dar pentru că, dimpotrivă, ființa umană știe că acordarea unui ajutor nu este ca mersul la petrecere, unde trage nădejde că și ea are să se distreze și să se simtă bine, teama de a nu da în greu, făcând bine față de cineva, ca și teama de a-și crea obligații față de cineva care i-ar putea solicita să repete actul de binefacere, este dovada că viziunea persoanei respective asupra acordării unui ajutor este, fără doar și poate, una a propriului egoism care, dintre atâtea cusururi pe care natura noastră păcătoasă le posedă, nu lasă loc niciunei spărturi sau crăpături în sine însuși prin care să se scurgă, spre exterior, uterea de sacrificiu, altruismul, generozitatea, etc. Atunci când ești pus față în față cu perspectiva de a face un bine, frica de a nu obosi făcându-l, când tu deja te simți consumat, epuizat, este o dovadă a propriului egoism fiindcă, pretextând oboseala ca scuză să nu te implici, recunoști în mod tacit că, în acel moment, ai lucruri mai bune de făcut, cum ar fi să te plimbi, să te relaxezi, să te odihnești, să asculți muzică sau să mergi la un film, să faci o vizită bunicii tale. Însă adevărul concret este că egoismul este cel care invocă oboseala drept pretext al eludării facerii unui bine față de un seamăn și iată de ce. Alexandra, oare să acorzi un ajutor cuiva este un lucru pe care cineva ți-l cere să îl faci în fiecare zi? Oare există cineva care îți impune, prin forță sau prin constrângere, să faci binele zilnic? Oare acest cineva se impune asupra ta ca un șef, sub voia căruia trebuie să te subordonezi? Haide să mergem mai departe, apelând la legea analogiilor filozofice. Oare acordarea de ajutor este ca mersul la serviciu, trebuind să te scoli de dimineață pentru a te pregăti de o nouă zi de muncă, numindu-se munca ta ”facerea de bine”? De câte ori, dar, acorzi ajutor cuiva în cursul unei zile pentru ca tu să te temi de oboseală? Dar în cursul unei săptămâni? Dar în cursul unei luni? Dar al unui an? De câte ori ai făcut bine în cursul acestui an care se încheie, încât teama de oboseală să fie scuza pe care o invoci, uneori, și față de mine, ocolindu-mă în consecință? Când îți va fi acordarea de ajutor munca fiecărei zile din viața ta, de-abia atunci să te plângi de oboseală. Însă trebuie să-mi dai voie să mă îndoiesc de faptul că, făcând bine față de semeni, ai să te simți vreodată ostenit întrucât a-ți ajuta semenii este truda cea mai odihnitoare din câte există ppe lume, iar trudă mai plăcută și mai plină de satisfacții și de mulțumiri nu ai să găsești în afara împlinirii sacrificiului pentru umanitate.
Iată, tu mi-ai cerut să-ți spun ce îmi displace în privința acordării unui ajutor. M-am referit la scuza oboselii mai ales pentru că și tu ai invocat-o drept pretext ca să nu-mi faci o vizită, deși necesitățile mele sunt mai mult decât modeste, în timp ce aserțiunile mi le fondez pe trăsăturile comune pe care le-am constatat în patern-ul of behavior al celor cu care viața m-a pus în legătură de când m-am îmbolnăvit. Repetiția acestei scene s-a petrecut deja de suficiente ori până acum, încât să dezvolt simțul de a pricepe aluzia că, atunci când cer ajutorul cuiva, iar acesta invocă oboseala drept scuză ca să mă refuze, de fapt dorește să-mi spună într-un mod mai puțin insultător că nu vrea să mă ajute fiindcă are lucruri mai bune și mai plăcute de făcut decât să se ostenească, ajutându-mă. Ce lucru curiods, zău că este deosebit de curios că eu, cerând ajutor din an în Paște, vă prind pe toți fix în acea oră din an când sunteți, pur și simplu, atât de consumați, încât să nu mai aveți baterie nici măcar pentru o conversație de complezență cu o prietenă care, deși este destul de surdă, tot mai poate face de parteneră de conversație din când în când, zic, chiar din an în Paște.
Așa-i că ai obosit deja, citind dizertația pe care o susțin pe tema acordării unui ajutor, când tu nu făcuseși decât să-mi pui numai câteva întrebări la care nu te așteptaseși, desigur, să primești peste 25 de pagini drept răspuns? Dar îți poți, oare, închipui oboseala mea, efortul depus ca să-ți scriu aceste pagini într-un timp record, astfel încât să ajungă la tine de Crăciun, având grijă, pe măsură ce scriu, să nu uit cu ce am început și unde am vrut să ajung, trebuind să înlănțuiesc frazele într-un mod logic și coerent, fără să mă las purtată de val și fără să pic în pedanterie, deci încercând, pe cât se poate, să nu-ți irosesc timpul degeaba, constrângându-te să citești o dizertație lipsită de substanță. Vineri, când am început să scriu, am scris până la 22:45, iar azi este luni, 22 decembrie. Până acum am investit aproximativ 15 ore din timpul meu ca să îți scriu, ore pe care le-aș fi putut petrece într-un cu totul alt mod, odihnindu-mă, relaxându-mă sau mergând la plimbare. Vine Crăciunul, vom avea un musafir de soi, sunt multe treburi de făcut prin casă. Am terminat de croșetat pătura pentru domnul militar, însă mai am o pernuță pe care sper să o termin până mâine seară. M-a obosit atât de mult lucrătura aceasta încât, dacă nu aș fi făcut un anumetratament despre care îți voi vorbi cât de curând, nu încape dubiu că acum nu aș fi fost la urgență ca să mă operez de hernie. Și încă tot nu sunt întru totul sigură că nu mă aflu în acest pericol. Am început, de asemenea, să citesc seria celor trei mușchetari. Nu am avut nicio idee că acele volume au mai avut multe alte continuări, de pildă, ”După 20 de ani” și ”Vicontele de Bragelon”, romane care îi portretizează pe mușchetari la 40 de ani și, mai târziu, la bătrânețe. Mai am numai 5 ore de ascultat și voi sfârși întregul ciclu de volume. Ard de răbdare să aflu dacă Aramis și Porthos vor fi decapitați, dacă Raul de Bragelon va muri în Africa, fugind acolo din cauza marii lui depresii în care a căzut fiindcă regele Ludovic al XIV-a i-a furat iubita. Dacă nu ți-aș fi scris ție, aș fi terminat până acum. Dacă nu ți-aș fi scris, aș mai fi recuperat din toate sarcinile pe care le-am lăsat în stand-by de când am început să lucrez pătura. Sunt zeci de sarcini care îmi solicită atenția, implicarea, participarea. Trebuie să curăț covorul, să șterg praful, să împachetez cadouri. Aș putea zice, deci, că am lucruri mai importante de făcut decât să-ți scriu, mai ales când trebuie să țin seamă și de faptul că nu am niciun fel de garanție că vei aprecia efortul meu, sacrificându-mi atâta timp ca să-ți fiu de folos și ca să te ajut. Dar iată că, totuși, tot o fac, chiar fiind obosită, bolnavă, mâhnită, de-a dreptul decepționată. Toate acele lucruri pe care le-am pretextat că ar putea fi mai importante, având, ca atare, mai multă prioritate, iată că nu apar conștiinței mele ca fiind mai bune ca să le și fac în această clipă prezentă în care, în schimb, îți scriu. Îți scriu fiindcă, pur și simplu, cele 20 de ore pe care le voi investi în această activitate sunt ore pe care le pot strecura într-un program deja supra solicitat, furând de ici și de dincolo câte o jumătate de oră sau chiar o oră întreagă ca să ți-o dăruiesc, acordându-ți ajutorul cerut și exprimat prin dorința de a-ți răspunde la acele întrebări. Fac acest demers către tine fiindcă, în ciuda oboselii prezente, în ciuda durerilor anormale din abdomen, nu fac acest lucru față de tine în fiecare zi ca să nu pot rupe din timpul meu o oră sau două sau o zi întreagă, spre a-ți veni în ajutor.
Să încerc din nou, dar, să extrapolez gândurile mele asupra oboselii. Alexandra, oboseala este o scuză de care te poți folosi o dată, apoi și a doua și a treia oară. Dar când oboseala devine o scuză permanentă ca să nu mai faci bine față de cineva, atunci drept și moral este să nu-ți mai oferi ajutorul dintru început, decât să te scuzi veșnic că ai bateriile descărcate ca să te mai implici într-o activitate care presupune acordarea unui ajutor și din care tu oricum nu ai nicio satisfacție și față de care nu simți nicio plăcere. Dar amintește-ți că satisfacția și plăcerea nu sunt pentru tine ca să le obții, amintește-ți că acordarea unui ajutor nu este o practică pe care o faci în fiecare zi ca să-ți pară rău după acea oră pe care ai fi putut-o petrece făcând altceva, amintește-ți că, obosindu-te pentru binele celui necăjit în cursul acelei ore, tu te vei întoarce la sutele și miile de ore ale lunilor și anului ca să-ți reiei activitățile, dar mai ales aminttește-ți că, deși tu ai trudit pentru celălalt timp de o oră, celălalt a primit o oră de odihnă pentru ca, sfârșindu-se ora bucuriei lui, să se întoarcă la sutele și miile de ore ale lunilor și anului pe parcursul cărora va agoniza, suferind de boala lui sau de alt necaz al lui, așteptând ca binele să se mai facă încă o dată față de el, bietul căruia i-ai spus că vei mai veni, că îl vei mai ajuta și altădată.
Ajutor acorzi unui necăjit pe fel de fel de căi, ba prin intermediul banilor, ba al voluntariatului, ba al timpului, șamd. Dar ajutor poți oferi și prin intermediul cuvintelor, al sfaturilor, deci al comunicării. Dintre toate aceste căi, mai ales de cuvânt ferește-te cel mai mult fiindcă în cuvintele noastre rezidă cea mai multă ipocrizie și superficialitate de care putem da dovadă, prefăcându-ne că suntem plini de bune intenții. Decât să oferi ceva ce știi că nu ai, nici bani, nici timp, nici urechea cu care susții că îl vei asculta pe celălalt sau prezența cu care susții că îi vei fi alături, neputând să faci nimic din toate acestea întrucât veșnic ai altceva mai bun de făcut, fă efortul, chiar supraomenesc, să te abții din a mai face oferte care se referă la acordarea unui ajutor. Dacă trebuie, mușcă-te de limbă atunci când, din cauza entuziasmului de moment, dai voie cuvintelor să ți se rostogolească pe corzile vocale pentru a fi articulate și, în consecință, spre a fi auzite de cel aflat în nevoie.
nversațiile noastre virtuale, că ție îți convine această orânduire a lucrurilor, șamd. Cred și eu că îți convine această scurtătură, aceasta nu mai presupune să sacrifici nimic,
