Dragă prietenă.
Ai parcurs cu mine deja o jumătate din expunerea mea, trebuind să ți se pară că ți-am pus gând rău, criticându-te și judecându-te prea aspru, Însă în chestiunea întrajutorării, care este un aspect al înseși rrațiunii de a fi a sufletului unui om, critica rațiunii este esențială. Altminteri, îți amintești faimoasa vorbă a lui Umberto Eco care enunță adevărul potrivit căruia somnul rațiunii naște monștri. Și încă unii prefăcuți, egoiști și superficiali, iată de ce sfatul, ca să fie bun, dimpreună cu critica constructivă, trebuie să se asemene bisturiului cu care tai în carne, dar care, în ciuda durerii, vindecă. Iată de ce este necesar ca acum să mă întorc la cele 365 de zile ale anului și la cele 8760 de ore ale sale pentru a-mi putea continua șirul gândurilor.
Anul acesta a trebuit, ca atare, să merg până într-acolo, încât să ajung să te șantajez, sub pretextu de a-ți înmâna cadoul colectat pentru diversele ocazii sărbătorești ale anului trecut, ca să te oblig să-mi faci o vizită de Paște, întrucât tu singură, din voința ta proprie, nu te-ai îndurat să sacrifici o singură oră din acele mii de ore ale anului ca să vii să-mi ții puțină companie, în pofida faptului că știi că trăiesc într-o hidoasă izolare și într-o atare singurătate în care doar pustnicii cei mai onești și dăruiți cu har s-ar desfăta cu nespusă plăcere și bucurie, dar nu și o ființă nenorocită, cum sunt eu, care nu voiește să se desprindă chiar atât de mult de realitatea concretă imediată. Dacă nu te-aș fi strâns cu ușa ca să vii, tu ai fi lăsat doi ani să treacă la mijloc, fără să mă mai fi vizitat. Dar, Dumnezeule Mare, ce este aceasta și cum de am ajuns aici, cum de am ajuns să te corțez, să te constrâng să faci un lucru atât de mărunt față de Mine, care am atât de puține nevoi de mulțumit? Dar tu, Sânziana, tu ai mers încă și mai departe de atât, ai lăbărțat distanța dintre noi într-atât de mult, încât ai ajuns să mă trimiți la plimbare, la mare, mare distanță de tine, până și atunci când te întreb, pur și simplu, ce mai faci, încât am sfârșit să mă îmbolnăvesc de nervi, am ajuns să mă simt deplasată, idioată și băgăcioasă pentru simplul motiv că te întreb, precum și tu îmi pui această întrebare, ”ce mai faci?”. Acest lucru pe care îl faci față de mine nu își are alt termen descriptiv decât fereală, evitare, ocolire.
Sunt, în viața unui om, situații care își au limitele, trebuindu-le numai o ultimmă picătură pentru a li se umple paharul care le preschimbă, pentru cel care le îndură, în situații de nesuportat. Eu am băut această ultimă picătură în noiembrie când, într-o dimineață, mama ta a sunat-o pe Ana ca să stabilească cu ea o întâlnire, așa încât mama ta să facă să îmi parvină ceva de la tine, frumoasele fire pe care mi le luaseși. Deci, veniseși, din nou, în Brăila și, din nou, nu te înduraseși să îmi dăruiești și o oră din timpul tău, venind să mă vezi. Te întrebasem ce mai faci cu puține zile mai devreme, însă nu mi-ai răspuns la întrebare. Ți-am mulțumit frumos pentru firele dăruite, întrebându-te din nou ce mai faci. Ca răspuns, mi-ai urat ”spor la treabă” și m-ai trimis, practic, din nou, la plimbare la mare distanță de tine. Precum zic, aceasta a jucat rolul ultimei picături care a făcut ca distanțarea ta față de mine să-mi devină intolerabilă. Să-mi ofer singură luxul unei mărturisiri pe deplin sincere. Practic, mi-ai frânt inima. Să-ți explic cum ai ajuns să-mi frângi inima. Nu lipsa ta de dorință de a-ți sacrifica o oră din prețiosul timp liber, și așa puțin, căci de a dărui o oră, în loc să o sacrifici, nici nu se mai pune problema, este motivul care mi-a făcut inima să mi se umple de amărăciune, ci faptul că tu și acum oferi, încă mai oferi, față de mine, acordarea de ajutor. Încă mai oferi, încă mai pretinzi că-mi ești alături, încă mai spui că mă poți asculta, însă toate acestea le oferi de la distanță, gândind că prezența ta concretă nu mai este necesară. Când, în trecut, te-am mai luat la rost pentru absența ta de la fața locului, te-ai justificat și ți-ai găsit scuze, explicându-mi că, venind la Brăila, vii cu bateriile complet descărcate ca să mai ai putere să faci un ocol și pe la mine. Prin urmare, oboseala este un motiv pe care l-ai invocat adeseori ca să te scuzi singură. Dă-mi voie să-ți traduc scuza ta în limbajul din topor întrucât, cu alte cuvinte, îmi explici că mă ocolești de teamma de a nu da în greu. Dar m-a făcut, oare, boala aceasta să fiu chiar atât de neputincioasă, încât să ajungi să te temi că are să trebuiască să mă iei în spinare, făcând un bine față de mine prin simpla vizită pe care mi-o faci? Dar eu sunt, pre câte știu, unul dintre acei foarte cuviincioși bolnavi care nu deranjează pe nimeni în timpul convalescenței, căci nu-mi curg balele din gură în timp ce mănânc pentru ca să fie necesar să mă șteargă mereu cineva cu prosopul în timpul mesei, nu urinez și nu-mi fac nevoile pe mine pentru ca să fie necesar să mă șteargă cineva și să mă curețe sau să mă schimbe, nu sunt paralizată și pironită într-un scaun cu rotile pentru ca să fie necesar să mă ia cineva în brațe sau în spate, astfel încât să fiu transportată de colo până colo, nu mi s-a scrântit mintea pentru ca să nu se mai poată comunica deloc, deloc cu mine, cea cu care nimeni nu s-ar mai putea înțelege de ar fi fost cazul să mă fi retardat. Sunt doar oarbă și doar parțial surdă, sunt doar în nevoia ca cineva să-mi ofere un braț de care să mă sprijin și sunt în nevoia ca cineva să aibă răbdarea să-mi repete ceea ce nu am înțeles din ce mi-a spus, atâta tot. Iată în ce constă tot efortul aceluia care s-ar găsi în situația de a face un bine față de mine. Teama de a nu da în greu este, cu toate acestea, invocată chiar și pentru atâta tot.
Haide să extrapolez aserțiunile mele, așa încât să împrumute un caracter general, universal, din care să pot să extrag un sfat pe care să ți-l dau, folosindu-mă tocmai de scuzele și de justificările pe care singură le invoci.
Spui că bateriile îți sunt descărcate deja atunci când ajungi la Brăăila. Cu siguranță ultimul lucru pe care vrei să îl faci este să te duci acolo unde simți că te consumi și mai mult. Pra bine atunci, iată că mă văd în postura, deși eu sunt cea bolnavă și în nevoie de ajutor, să-mi cer iertare față de tine pentru că nu-ți pot oferi un timp petrecut într-un mod mai plăcut alături de mine, îmi cer iertare că nu-ți pot oferi activități distractive pe care să le facem împreună, îmi pare rău și îmi cer iertare că, în loc să pleci de la mine cu bateriile încărcate măcar pe sfert, eu îți consum și puținul de energie pe care, totuși, cumva, de undeva, tot îl mai ai. Să generalizăm acum. Iată, deci, că ființa umană se gândește că facerea de bine și acordarea de ajutor ar trebui să fie ca mersul la distracție, ocazie cu care ea însăși să-și sporească starea de bine și plăcerea, încărcându-și bateriile acolo unde, dimpotrivă, trebuie să doneze și să sacrifice energie, timp, bani și alte lucruri. Altfel spus, acordarea unui ajutor este un demers întreprins pentru tine însuți, pentru ca tu să te simți bine, în loc să fie un demers concentrat exclusiv asupra celuilalt. Sau, dacă acordarea unui ajutor nu este înfăptuită pentru propria plăcere, atunci să fie, totuși, măcar pentru mutual benefit, cum se zice în engleză. Astfel a ajuns ființa umană să-și dorească să tragă foloase în urma facerii de bine, sustrăgând din toată chestiunea acordării unui ajutor câte ceva spre propriul folos, cum ar fi distracția, relaxarea, plăcerea, seentimentul că și-a petrecut timpul în mod util sau că nu și-a cheltuit banii în zadar. Dar pentru că, dimpotrivă, ființa umană știe că acordarea unui ajutor nu este ca mersul la petrecere, unde trage nădejde că și ea are să se distreze și să se simtă bine, teama de a nu da în greu, făcând bine față de cineva, ca și teama de a-și crea obligații față de cineva care i-ar putea solicita să repete actul de binefacere, este dovada că viziunea persoanei respective asupra acordării unui ajutor este, fără doar și poate, una a propriului egoism care, dintre atâtea cusururi pe care natura noastră păcătoasă le posedă, nu lasă loc niciunei spărturi sau crăpături în sine însuși prin care să se scurgă, spre exterior, uterea de sacrificiu, altruismul, generozitatea, etc. Atunci când ești pus față în față cu perspectiva de a face un bine, frica de a nu obosi făcându-l, când tu deja te simți consumat, epuizat, este o dovadă a propriului egoism fiindcă, pretextând oboseala ca scuză să nu te implici, recunoști în mod tacit că, în acel moment, ai lucruri mai bune de făcut, cum ar fi să te plimbi, să te relaxezi, să te odihnești, să asculți muzică sau să mergi la un film, să faci o vizită bunicii tale. Însă adevărul concret este că egoismul este cel care invocă oboseala drept pretext al eludării facerii unui bine față de un seamăn și iată de ce. My dear, oare să acorzi un ajutor cuiva este un lucru pe care cineva ți-l cere să îl faci în fiecare zi? Oare există cineva care îți impune, prin forță sau prin constrângere, să faci binele zilnic? Oare acest cineva se impune asupra ta ca un șef, sub voia căruia trebuie să te subordonezi? Haide să mergem mai departe, apelând la legea analogiilor filozofice. Oare acordarea de ajutor este ca mersul la serviciu, trebuind să te scoli de dimineață pentru a te pregăti de o nouă zi de muncă, numindu-se munca ta ”facerea de bine”? De câte ori, dar, acorzi ajutor cuiva în cursul unei zile pentru ca tu să te temi de oboseală? Dar în cursul unei săptămâni? Dar în cursul unei luni? Dar al unui an? De câte ori ai făcut bine în cursul acestui an care se încheie, încât teama de oboseală să fie scuza pe care o invoci, uneori, și față de mine, ocolindu-mă în consecință? Când îți va fi acordarea de ajutor munca fiecărei zile din viața ta, de-abia atunci să te plângi de oboseală. Însă trebuie să-mi dai voie să mă îndoiesc de faptul că, făcând bine față de semeni, ai să te simți vreodată ostenit întrucât a-ți ajuta semenii este truda cea mai odihnitoare din câte există ppe lume, iar trudă mai plăcută și mai plină de satisfacții și de mulțumiri nu ai să găsești în afara împlinirii sacrificiului pentru umanitate.
Iată, tu mi-ai cerut să-ți spun ce îmi displace în privința acordării unui ajutor. M-am referit la scuza oboselii mai ales pentru că și tu ai invocat-o drept pretext ca să nu-mi faci o vizită, deși necesitățile mele sunt mai mult decât modeste, în timp ce aserțiunile mi le fondez pe trăsăturile comune pe care le-am constatat în patern-ul of behavior al celor cu care viața m-a pus în legătură de când m-am îmbolnăvit. Repetiția acestei scene s-a petrecut deja de suficiente ori până acum, încât să dezvolt simțul de a pricepe aluzia că, atunci când cer ajutorul cuiva, iar acesta invocă oboseala drept scuză ca să mă refuze, de fapt dorește să-mi spună într-un mod mai puțin insultător că nu vrea să mă ajute fiindcă are lucruri mai bune și mai plăcute de făcut decât să se ostenească, ajutându-mă. Ce lucru curios, zău că este deosebit de curios că eu, cerând ajutor din an în Paște, vă prind pe toți fix în acea oră din an când sunteți, pur și simplu, atât de consumați, încât să nu mai aveți baterie nici măcar pentru o conversație de complezență cu o prietenă care, deși este destul de surdă, tot mai poate face de parteneră de conversație din când în când, zic, chiar din an în Paște.
Așa-i că ai obosit deja, citind dizertația pe care o susțin pe tema acordării unui ajutor, când tu nu făcuseși decât să-mi pui numai câteva întrebări la care nu te așteptaseși, desigur, să primești peste 20 de pagini drept răspuns? Dar îți poți, oare, închipui oboseala mea, efortul depus ca să-ți scriu aceste pagini într-un timp record, astfel încât să ajungă la tine de Crăciun, având grijă, pe măsură ce scriu, să nu uit cu ce am început și unde am vrut să ajung, trebuind să înlănțuiesc frazele într-un mod logic și coerent, fără să mă las purtată de val și fără să pic în pedanterie, deci încercând, pe cât se poate, să nu-ți irosesc timpul degeaba, constrângându-te să citești o dizertație lipsită de substanță. Vineri, când am început să scriu, am scris până la 22:45, iar azi este luni, 22 decembrie. Până acum am investit aproximativ 15 ore din timpul meu ca să îți scriu, ore pe care le-aș fi putut petrece într-un cu totul alt mod, odihnindu-mă, relaxându-mă sau mergând la plimbare. Vine Crăciunul, vom avea un musafir de soi, sunt multe treburi de făcut prin casă. Am terminat de croșetat pătura pentru domnul militar, însă mai am o pernuță pe care sper să o termin până mâine seară. M-a obosit atât de mult lucrătura aceasta încât, dacă nu aș fi făcut un anumetratament despre care îți voi vorbi cât de curând, nu încape dubiu că acum nu aș fi fost la urgență ca să mă operez de hernie. Și încă tot nu sunt întru totul sigură că nu mă aflu în acest pericol. Am început, de asemenea, să citesc seria celor trei mușchetari. Nu am avut nicio idee că acele volume au mai avut multe alte continuări, de pildă, ”După 20 de ani” și ”Vicontele de Bragelon”, romane care îi portretizează pe mușchetari la 40 de ani și, mai târziu, la bătrânețe. Mai am numai 5 ore de ascultat și voi sfârși întregul ciclu de volume. Ard de răbdare să aflu dacă Aramis și Porthos vor fi decapitați, dacă Raul de Bragelon va muri în Africa, fugind acolo din cauza marii lui depresii în care a căzut fiindcă regele Ludovic al XIV-a i-a furat iubita. Dacă nu ți-aș fi scris ție, aș fi terminat până acum. Dacă nu ți-aș fi scris, aș mai fi recuperat din toate sarcinile pe care le-am lăsat în stand-by de când am început să lucrez pătura. Sunt zeci de sarcini care îmi solicită atenția, implicarea, participarea. Trebuie să curăț covorul, să șterg praful, să împachetez cadouri. Aș putea zice, deci, că am lucruri mai importante de făcut decât să-ți scriu, mai ales când trebuie să țin seamă și de faptul că nu am niciun fel de garanție că vei aprecia efortul meu, sacrificându-mi atâta timp ca să-ți fiu de folos și ca să te ajut. Dar iată că, totuși, tot o fac, chiar fiind obosită, bolnavă, mâhnită, de-a dreptul decepționată. Toate acele lucruri pe care le-am pretextat că ar putea fi mai importante, având, ca atare, mai multă prioritate, iată că nu apar conștiinței mele ca fiind mai bune ca să le și fac în această clipă prezentă în care, în schimb, îți scriu. Îți scriu fiindcă, pur și simplu, cele 20 de ore pe care le voi investi în această activitate sunt ore pe care le pot strecura într-un program deja supra solicitat, furând de ici și de dincolo câte o jumătate de oră sau chiar o oră întreagă ca să ți-o dăruiesc, acordându-ți ajutorul cerut și exprimat prin dorința de a-ți răspunde la acele întrebări. Fac acest demers către tine fiindcă, în ciuda oboselii prezente, în ciuda durerilor anormale din abdomen, nu fac acest lucru față de tine în fiecare zi ca să nu pot rupe din timpul meu o oră sau două sau o zi întreagă, spre a-ți veni în ajutor.
Să încerc din nou, dar, să extrapolez gândurile mele asupra oboselii. Draga mea, oboseala este o scuză de care te poți folosi o dată, apoi și a doua și a treia oară. Dar când oboseala devine o scuză permanentă ca să nu mai faci bine față de cineva, atunci drept și moral este să nu-ți mai oferi ajutorul dintru început, decât să te scuzi veșnic că ai bateriile descărcate ca să te mai implici într-o activitate care presupune acordarea unui ajutor și din care tu oricum nu ai nicio satisfacție și față de care nu simți nicio plăcere. Dar amintește-ți că satisfacția și plăcerea nu sunt pentru tine ca să le obții, amintește-ți că acordarea unui ajutor nu este o practică pe care o faci în fiecare zi ca să-ți pară rău după acea oră pe care ai fi putut-o petrece făcând altceva, amintește-ți că, obosindu-te pentru binele celui necăjit în cursul acelei ore, tu te vei întoarce la sutele și miile de ore ale lunilor și anului ca să-ți reiei activitățile, dar mai ales aminttește-ți că, deși tu ai trudit pentru celălalt timp de o oră, celălalt a primit o oră de odihnă pentru ca, sfârșindu-se ora bucuriei lui, să se întoarcă la sutele și miile de ore ale lunilor și anului pe parcursul cărora va agoniza, suferind de boala lui sau de alt necaz al lui, așteptând ca binele să se mai facă încă o dată față de el, bietul căruia i-ai spus că vei mai veni, că îl vei mai ajuta și altădată.
Cu sinceră dorință de a te ajuta să înveți din experiența mea de om bolnav aflat în disperată nevoie de ajutor, voi continua șirul acestor reflecții cu încă o parte pe care te invit să o citești.
Cu drag,
Cătălina.
