An: 2014

Publicat pe

I had a stroke at 26 – part 2

Pinned to the Bed catalinastan.com

Dear Reader,

Thank you for coming back to read my story. If you are new here you should refer to part 1. Let’s continue with the story.

Last time I said that I had to see a specialist in infectious diseases. We were referred to The Hospital Of Infectiuos and Tropical Diseases „Victor Babes”, and a neurosurgeon at the Bagdasar-Arseni Emergency Hospital in the capital, Bucharest. Me and my parents arrived there on the 27th of November. Firstly, we went to see the neurosurgeon. He looked through my files and asked for the MRI scans. However, we didn’t have any because weren’t given anything of the sort when I was discharged. There was only the review made by the radiologist. He immediately lost interest in my case and his attitude expressed that I was wasting his time and that he was in a hurry as he was scheduled for a surgery. He basically kicked us out of the door. read more

Publicat pe

I Had A Stroke at 26 – part 1

Braila Emergency Hospital catalinastan.com

Dear Readers,

It has been quite a while since my last post (100 days to be exact).I apologize for that, but I think I was waiting for something good to happen to report back to you. Many times I said I wasn’t ready to talk about what had happened to me, but I think it’s about time I shared my story to the world. My family has continuously searched for cases similar to mine. But they couldn’t find anything, because what has happened to me is something very rare and there isn’t much data. read more

Publicat pe

Friday, the 113th

Dear Reader,

Last time I wrote to you I said I had set my mind to do the extraordinary with the few abilities I have left. But, also, I asked for a little time to heal. Well, I think I am going to need even more time.

It’s been 113 days since life kicked me in the butt and I’ve been laying smashed into the ground ever since. There is very little strength left in my arms to pick myself up from the ground. This is not like a headache where you take a pill and the pain goes away. It is not like a tooth ache and going to the dentist and having your cavity treated or your tooth extracted. It is not even like having a surgery where your problem is fixed and wait for your wounds to heal in time. I look to my left. Black. I look to my right. Black. I look up, down. I turn myself around and look. All I see is BLACK. It does not matter how much I rub my eyes. It does not matter how many gallons of tears wash up my cheeks. This is not going away. It’s like a pest and if it ever goes away, it will only do so when there won’t be any hope, power and will left and all that will be left of me will be a hollow of the person I was. In all honesty, if I were in a group and we were chased in the forest by Jason, I would be the first to fall down and I would be „chainsawed”. read more

Publicat pe

Vineri, 113 (agonia emoțională post AVC)

Friday The 113th I Want My Own Prison Break

<>

Vineri, 21 Februarie 2014

Dragi cititori,

Ultima oară când am scris am spus că mi-am programat mintea să fac lucruri extraordinare cu cele câteva abilități care mi-au mai rămas. Dar, în același timp, am cerut și un răstimp necesar ca să mă vindec. Ei bine, cred că voi avea nevoie de încă și mai mult timp.

Se fac 113 zile de când viața mi-a dat un șut în fund, iar eu zac întinsă și strivită de pământ de atunci. Nu mai există decât foarte puțină putere rămasă în brațele mele ca să mă reculeg, să mă adun și să mă ridic de pe jos. Ce mi se întâmplă acum nu este ca o durere de cap în privința căreia iei o pastilă, iar durerea trece. Nu este ca o durere de dinți în privința căreia te duci la dentist ca să îți trateze caria sau ca să îți extragă dintele. Nu este nici măcar ca atunci când treci printr-o operație unde problema ta este corectată chirurgical, după care tot ce trebuie să faci este să aștepți ca rănile să ți se vindece cu timpul. Mă uit la stânga: negru. Mă uit la dreapta: negru. Mă uit în sus, mă uit în jos, mă uit de jur-împrejur și privesc și tot ce văd este negru. Nu contează cât de mult mă frec la ochi, nu contează cât de multe galoane de lacrimi îmi spală obrajii. Problema aceasta nu dispare. Este ca o molimă, iar dacă va dispărea vreodată, o va face când nu vor mai fi rămas pic de speranță, de putere și de voință, iar eu nu voi mai fi decât o carcasă goală a persoanei care am fost odinioară. Sincer vorbind, dacă aș fi într-un grup și am fi urmăriți de către Jason X prin pădure, eu aș fi prima care ar cădea, care ar fi prinsă și căsăpită. read more

Publicat pe

Pentru început, sunt speriată, realmente, sunt terifiată

Demotivaters Things To Do Today Catalina Stan

<>

Duminică, 09 Februarie 2014

Dragi cititori,

Azi se împlinesc 100 de zile de când viața mi-a fost întoarsă pe dos. Unii oameni au copii și toată viața lor se învârte în jurul acestora după aceea. Alți oameni obțin slujbe noi, în timp ce alții cunosc o iubită sau iubit nou. Iar unii chiar câștigă premiul cel mare la loterie. Dar pentru alți oameni coșmarurile devin realitatea lor curemtă, în locul viselor. Mi-am imaginat de multe ori de-a lungul timpului tot felul de scenarii în care m-aș fi îmbolnăvit de o boală teribilă sau în care mi-aș fi pierdut un membru/mădular sau ceva asemănător. Dar cel mai rău dintre aceste coșmaruri s-a adeverit. Am fost scoasă din circuitul vieții obișnuite după ce mi-am pierdut abilitatea de a vedea și de a auzi.
Am spus deja cu alte ocazii anterioare: nu sunt încă pregătită să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu mine, despre modul în care mi-am pierdut aceste două simțuri. Dar se simte ca și cum mă aflu într-un film horor care rulează deja de 3 luni. Se simte ca și cum viața a făcut chiar mai rău decât să îmi dea o palmă peste față, așa cum a făcut-o de atâtea ori înainte. De data aceasta se simte ca și cum viața însăși m-a împins de la etajul 10, iar în timp ce eu cădeam și mă izbeam și îmi striveam trupul de asfalt, viața râdea de mine și spunea: ”Na, că nu te mai saturi!” read more

Publicat pe

To begin with…I’m scared.

Demotivaters Things To Do Today Catalina Stan

Dear reader,

It’s been 100 days since my life has been turned upside down. Some people have children and all their lives revolve around them. Some people get new jobs, new girlfriends or boyfriends. Some people even win the lottery. But instead of dreams, some people have their nightmares come true. I dreamed of all sorts of possible scenarios where I would get a terrible illness or I would loose a limb, but the worst of these nightmares became true. I WAS CUT OUT OF THE WORLD BY LOOSING THE ABILITY TO SEE AND HEAR. read more

Propulsat cu mândrie de WordPress