<>
Vineri, 21 Februarie 2014
Dragi cititori,
Ultima oară când am scris am spus că mi-am programat mintea să fac lucruri extraordinare cu cele câteva abilități care mi-au mai rămas. Dar, în același timp, am cerut și un răstimp necesar ca să mă vindec. Ei bine, cred că voi avea nevoie de încă și mai mult timp.
Se fac 113 zile de când viața mi-a dat un șut în fund, iar eu zac întinsă și strivită de pământ de atunci. Nu mai există decât foarte puțină putere rămasă în brațele mele ca să mă reculeg, să mă adun și să mă ridic de pe jos. Ce mi se întâmplă acum nu este ca o durere de cap în privința căreia iei o pastilă, iar durerea trece. Nu este ca o durere de dinți în privința căreia te duci la dentist ca să îți trateze caria sau ca să îți extragă dintele. Nu este nici măcar ca atunci când treci printr-o operație unde problema ta este corectată chirurgical, după care tot ce trebuie să faci este să aștepți ca rănile să ți se vindece cu timpul. Mă uit la stânga: negru. Mă uit la dreapta: negru. Mă uit în sus, mă uit în jos, mă uit de jur-împrejur și privesc și tot ce văd este negru. Nu contează cât de mult mă frec la ochi, nu contează cât de multe galoane de lacrimi îmi spală obrajii. Problema aceasta nu dispare. Este ca o molimă, iar dacă va dispărea vreodată, o va face când nu vor mai fi rămas pic de speranță, de putere și de voință, iar eu nu voi mai fi decât o carcasă goală a persoanei care am fost odinioară. Sincer vorbind, dacă aș fi într-un grup și am fi urmăriți de către Jason X prin pădure, eu aș fi prima care ar cădea, care ar fi prinsă și căsăpită.
Mi s-a spus să nu cred în termenul ”numai dacă”. Mi s-a spus să nu mă uit în trecut pentru că acest lucru m-ar face foarte tristă. Mi s-a spus să nu privesc nici către viitor pentru că acest lucru are să mă facă să mă simt chiar mai tristă. Mi s-a spus să trăiesc numai în prezent și să mă bucur de fiecare secundă a acestuia, indiferent de cât de plictisitor și obișnuit mi s-ar părea. Dar când ai atât de mult timp liber la dispoziție, tot ce poți face este să te gândești într-una și într-una la toate lucrurile care au dus la situația în care te afli acum.
Numai dacă m-aș fi trezit cu o jumătate de oră mai devreme sau mai târziu pe 01 noiembrie 2013. Numai dacă aș fi intrat într-o cameră decât în cealaltă. Numai dacă aș fi deschis televizorul și m-aș fi uitat la ceva. Numai dacă oamenii chiar ar fi meritat să ai încredere în ei. Numai dacă mi-ar fi fost aduse scuze și mi s-ar fi cerut iertare. Numai dacă nu aș fi fost eu curioasă în privința unor lucruri prostești. Numai dacă nu aș fi plâns să îmi iasă inima din piept ore întregi! Atât de multe *numai dacă*. Și numai dacă unul dintre aceste lucruri ar fi fost diferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Iar acum mi-aș fi băut ceașca cu ceai și m-aș fi gândit la următorul tutorial de croșetat.
Este trist. Tot ce pot face în schimb este să mă pedepsesc singură și să fiu dezamăgită în privința alegerilor pe care le-am făcut. Cum am putut să cred că problema va dispărea, când vărsam de două ori pe zi și deja nu mai puteam să văd bine prin ochiul drept? Cum am putut să îmi pun viața în mâinile unor persoane care nu meritau încrederea mea? Cum am putut cere ajutor de la alți oameni în afară de familia mea? Cum am putut aștepta timp de 10 zile până să le spun părinților mei despre gravitatea situației și să le cer ajutorul?
O mulțime de ”numai dacă” și de ”cum am putut să”…
Îmi amintesc că, după ce am plecat din Irlanda, m-am gândit că urma să mă duc la spital și că aveam să mă fac bine în 2 săptămâni. Când mi-am pierdut complet vederea, îmi amintesc că am crezut că mi-o voi recupera până la 01 februarie. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.
Bioenergeticianul meu i-a spus mamei că nu îi este permis nici măcar să ofteze, că trebuie să gândim cu toții pozitiv. Dar eu cred că nu poți fi pozitiv tot timpul. Tot el a spus că, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut să mă vindec, atunci Dumnezeu nu m-ar mai fi trimis la el. Și el așteaptă de săptămâni bune ca eu să îmi recuperez vederea, dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat încă, cu toate că nu pot ignora micile îmbunătățiri care s-au manifestat în ultima perioadă. Familia mea îmi spune că este foarte ușor să strici lucrurile, dar că este nevoie de timp, de multă muncă și de răbdare ca să le repari. Încă mai am un pic de speranță și de răbdare rămase în mine. Cum știu că încă nu mi-am pierdut complet speranța? Aceasta pentru că eu cred că în 6 luni,creierul meu ar avea suficient timp să se vindece. Mai sunt 129 de zile până la 01 iulie. Atunci se vor împlini puțin peste 6 luni de când am început tratamentul acasă. Așa că ce mai înseamnă 4 luni de așteptare în comparație cu tot restul vieții mele? Aceasta dacă îmi voi mai recăpăta vreodată vederea. Ați observat că nu menționez nimic despre auz? Aceasta pentru că tot ce îmi doresc acum, mai mult decât orice altceva pe lume, este să văd din nou. Am ajuns la concluzia că aș putea fi foarte fericită doar văzând.
Vorbeam despre ”numai dacă” mai devreme. Dacă cheagurile de sânge care mi-au afectat vederea și auzul ar fi apărut oriunde altundeva în corpul meu, atunci situația mea ar fi putut fi mult mai rea. Dacă cel mai rău scenariu s-ar fi întâmplat, știu că mama nu ar mai fi purtat nimic altceva în afară de negru. Tata ar fi albit și nu ar mai fi zâmbit niciodată. Cât despre sora mea, știu că nu ar mai fi avut niciodată încredere în nimeni și în nimic. Ei sunt singurul motiv pentru care nu îmi mai doresc ca acest scenariu fatal să se fi întâmplat. În același timp, cât de mult îmi doresc ca mobilitatea să îmi fi fost afectată în locul vederii. Mi-aș înlocui brațele și picioarele cu ochii și urechile în fiecare zi. Cel puțin așa simt în momentul de față. Chiar și așa, tot aș fi fost capabilă să mă cațăr pe un munte și să mă bucur de priveliște. Chiar dacă nu reușesc să înțeleg ceea ce aud, mintea mea continuă să fie ascuțită precum cuțitul unui măcelar, ceea ce înrăutățește înzecit lucrurile pentru că sunt complet conștientă că există o lume întreagă în afara mea la care nu pot lua parte și de care îmi este un dor nebun.
Tot ce mi-a rămas de făcut este să îmi vărs frustrarea și să îmi plâng de milă pe internet, sperând că cel puțin câțiva dintre voi veți învăța din experiența mea. Dacă suferi de depresie, spune cuiva despre acest lucru, cere ajutorul de la persoanele în care ai cea mai multă încredere și trateaz-o. Dacă o persoană sau alta te face să plângi la ordinea zilei, atunci nu merită încrederea și afecțiunea ta. Dacă instinctul îți spune că ceva dubios se întâmplă în jurul tău, atunci probabil că este chiar așa. Nu trebuie să gândești și să analizezi lucrurile prea mult și nu trebuie să ajungi să fii paranoid, dar nici nu da prea mult din tine prea curând. În timpul facultății, profesorul de filozofie ne-a spus următorul lucru odată:
”În viață vei cunoaște numai câteva persoane. Restul este populație.”
Vasile Macoviciuc
Între timp, mă voi întoarce la închisoarea mea întunecată, numărând orele rămase până mă voi duce să mă culc. Este singura perioadă din timpul zilei în care nu îmi pasă că sunt oarbă. În plus, vor mai fi rămas 128 de zile până la 01 iulie.
Voi povesti mai multe despre micile îmbunătățiri ale situației mele în următoarea mea scriere.
Fiți bine,
Cătălina.
PS: Îmi doresc propriul Michael Scofield care să mă ajute să evadez din propria închisoare.
