Vineri, 8 Septembrie 2023
Dragă cititorule,
Îmi pare rău, nu am fost prea comunicativă nici săptămâna aceasta… Am zis că mi-a mai trecut jalea, dar tot am mai sângerat un pic pe dinăuntru. Și-n partea aceasta de lume toamna a început să fie cam ca o povară. În octombrie se împlinesc 2 ani de la moartea tatălui meu… pe 1 noiembrie se fac 10 ani de la atacul meu cerebral. Se adună nici nu știi de unde.
Dar chiar și așa, să nu te îngrijorezi pentru mine, cel puțin nu pentru mine, nu ca să te împovărez îți scriu. Are Universul căile sale de a compensa, iar pe mine m-a compensat suficient de mult ca să dau uun pic și altuia.
O prietenă mi-a scris deunăzi pentru a-mi povesti un vis pe care îl avusese cu mama sa pe care a pierdut-o în urmă cu mulți ani. I-am răspuns prietenei mele că, într-un fel, mama ei nu o mințise în visul său, spunându-i că nu este adevărat că a murit. Chiar dacă nu mai are trupul fizic, sufletul ei continuă să existe și să se manifeste undeva, în ceva numit dimensiunea astrală.
”Să nu mi-o iei în nume de rău că zic astfel de lucruri”, i-am scris prietenei mele. ”Nu vreau să fiu condescendentă numai de dragul de a fi drăguță, amabilă… Dar cred că înțelegi că și noi am căutat consolare pe unde am putut găsi, în cărți, citind, învățând. Într-un fel, pe noi ne-a pregătit Universul pentru asta, anume pentru pierderea tatălui nostru, fiindcă am început să studiem una-alta din perioada terapiei cu energie, cât am stat la București.”
Fiind un ”lucid dreamer”, sunt tare selectivă și pretențioasă cu visele pe care le am. L-am visat și eu de mai multe ori pe tata, dar majoritatea au fost vise obișnuite, mecanice. Dar vreo 2-3 au fost ceva mai deosebite, s-a cunoscut că era ceva aparte cu ele.
Știind deja că mă preocupă aceste subiecte, cred că știi, de asemenea, că poți găsi un fel de consolare, când și când, vorbindu-mi.
Acum să lăsăm acestea pentru mai târziu, pe moment vrând numai să te îndemn să citești paragrafele de mai jos, extrase din volumul ”Oceanografie” al scriitorului Mircea Eliade, cerându-ți stăruitor să meditezi un pic și asupra acestei teme care este sfârșitul vieții, moartea trupului fizic.
Cu drag, Cătălina.
”Anul 1933 a cunoscut cele mai multe încercări literare, eseistice şi filosofice asupra morţii. Tinerii scriitori şi gânditori români au luat atitudine şi faţă de această problemă esenţială.
Am crezut întotdeauna că cei care nu se întreabă asupra morţii nu-şi pot trăi complet şi competent viaţa. Dar, mi se pare că există aici o mare neînţelegere, care zădărniceşte şi cele mai superbe eforturi de a cuprinde realitatea morţii. Căci toţi cei care au scris despre moarte, au pornit de la reflecţii filosofice sau de la experienţe personale. Ori, moartea – ca şi viaţa – îşi refuză sensul ei ultim celui care este singur, celui care o priveşte ca un ins. Experienţa morţii, dintr-un punct de vedere personal, nu revelează decât caracterele ei superficiale: transitorietatea, evanescenţa, pierderea.
Iar dintr-un punct de vedere filosofic, raţionabil, abstract, teoretic, – moartea se relevă fie drept un fenomen natural (şi ca atare nemaiinteresând conştiinţa intimă) fie drept un mister, un paradox. În ambele cazuri, nu se ajunge la realitatea morţii, ci numai la constatarea ei. Fiecare constată că există moarte, şi constatarea aceasta îi conduce la o serie de lamentări, de premoniţii, de aforisme. Lucruri frumoase, fără îndoială, dar care nu au nimic de-a face cu realitatea morţii.
Acum câţiva ani, când moartea nu ajunsese încă o modă şi nu se punea ca problemă primă, am început a publica o serie de articole tehnice asupra învăţăturii morţii, a pedagogiei şi artei de a muri bine. Lucrurile acestea nu erau inventate de mine. Le-am adunat din documente certe – şi asiatice, şi europene – şi am încercat să obţin o priză mai directă şi mai concretă asupra acestei taine decât aş fi putut obţine prin experienţa mea proprie şi reflecţii teoretice.
Moartea este un lucru care se învaţă. La început nu înţelegi nimic, după cum nimic nu înţelegi nici din viaţă. Îşi are o gramatică a ei, un dicţionar al ei. Şi după cum nimeni nu poate învăţa o limbă complet deosebită ascultând pe cei care o vorbesc şi încercând să ghicească ce spun – ci deschid gramatica şi dicţionarul, şi încep a învăţa, lecţie după lecţie – tot aşa nu veţi afla ce este moartea atât timp cât vă veţi mulţumi să vă daţi cu părerea cam ce poate fi ea. (Înţeleg perfect că ceea ce vreau eu să compar – moartea cu o limbă străină – sunt incomparabile. Este numai un fel de a sugera, şi nimic mai mult).
Documentele acestea există. Ele sunt folclorul şi „cărţile morţilor” (egipteană, tibetană, celtică, iudaică). Moartea nu poate fi înţeleasă de om, ci numai de oameni. În om, în ins, intuiţia fantastică, intuiţia care poate cuprinde global şi esenţial realitatea – este fărâmiţată, este mai ales alterată. Prezenţa fantastică într-un ins este nevroză; prezenţa fantastică într-o colectivitate este folclor. Fantasticul, iraţionalul (teluric sau ceresc) este asemenea unei limfe care străbate prin tot organismul vieţii asociate; îndată ce se izolează, se individuiază, limfa aceasta se descompune, putrezeşte.
Povestirile fantastice, chiar scrise de un geniu ca Edgar Poe, îţi repugnă prin exalaţiile lor neurotice, bolnave, inumane, demoniace. Fantasticul folcloric, dimpotrivă, te pune în contact direct cu o realitate iraţională dar concretă; cu o experienţă asociată în care s-a concentrat intuiţia globală a vieţii şi a morţii.
Înveţi despre moarte numai de la aceia care au cunoscut-o, care au cultivat-o, care s-au întreţinut cu ea în lungile secole de aşteptare, în nopţile apocaliptice. Înveţi despre moarte numai de la oamenii care au cunoscut-o fără să moară. Cât de paradoxal pare lucrul acesta, el este totuşi adevărat, simplu şi adevărat. Într-o intuiţie reală, folclorică, întâlneşti realitatea morţii, cunoşti vămile ei, înţelegi întunecatul ei destin. Un om care moare într-o legendă preţuieşte mai mult (din acest punct de vedere, al cunoaşterii) decât toţi eroii care mor în toate romanele moderne.
Un om moare, într-un roman, individual, moare pe cont propriu; ne dă o emoţie estetică, şi atâta tot. Un om, care moare într-o legendă, exprimă întreaga problemă, reală, (nu artistică) a morţii. Povestirea morţii lui este astfel redată (cu mijloace magice, ritmul, sonoritatea, fantasticul) încât ni se comunică o emoţie reală, obiectivă – nu una estetică. Moartea, în folclor, este o cunoaştere tot atât de concretă ca şi în religie. Pentru că e într-un contact direct şi viu cu însăşi esenţa existenţei omeneşti, contact magic, fantastic, pe care numai viaţa asociată îl poate menţine, pe care orice individualizare îl anulează.
Reprezentarea morţii în folclor este cel mai bun instrument de cunoaştere pentru cercetarea acestei realităţi de care vorbeşte toată lumea astăzi. Citiţi bine izvoarele, şi veţi înţelege că fiecare om îşi întâlneşte moartea în care a crezut, moartea pe care şi-a reprezentat-o.”
