Prietenă din vechi străvechi,
Timp te rugasem în trecut
Să-mi dai să-mi pun cuvintele-n perechi
Să-ți fac prezentul cunoscut.
Ce-mi ceri e să dau uitării
O lipsă pe care atâta am simțit-o,
Azi dau proba absolută a iertării,
Dobândind izbânda pe care destinul a sfințit-o.
Ce-mi ceri mai mult e să fiu onestă,
Dacă n-aș fi, aș pica iarăși testul
Ce mă va sălta mai sus de ființa mea terestră,
Cât am plătit pentru triumf de nu-mi mai trebuie azi restul!
Am gustat prea mult din al vieții tragic iad
Că etern mi s-a părut c-are să țină,
Noapte și zi în abis am fost la un pas să cad,
Iată un infern pentru care port atâta vină.
Căci singură eu l-am creat din tenebre inconștiente,
Tunând în suflet ca de infernală muzică,
Dar porțile i le-am închis prin forțe sufletești latente,
Studiind cu sârg știința metafizică.
Dar să nu m-abat de la cuvântul cel dintâi,
Onestitatea face rezumat din vorba lungă,
Acesta e motto-ul meu de căpătâi:
Nu risipi din energia-ți că mâine n-are să-ți ajungă!
Să–ți povestesc, mă rog, cu minim de cuvinte,
Oprindu-mă din a vorbi pe-un ton așa de plicticos,
Pedantă îmi pare că am fost mai înainte,
Să chem în ajutor felul de a fi al omului politicos.
Astfel îți pot spune că astăzi sunt mai bine
Decât ultima oară când gându-ți la mine s-a oprit,
M-a săltat din iad știința cunoașterii de sine,
Acesta-i purul adevăr, concret și dovedit.
Nu neg, cu chiu și vai am răzbătut la soare,
Târâș-grăbiș am petrecutt un timp în cumplite încercări,
E cunoscut că de necaz omul azi moare,
Frângându-se-n sine de neîmpăcate lamentări.
Să-ți spun, de onestitate dând dovadă,
Că mă lamentez mai puțin decât pe vremuri;
Și-apoi în curând ochii mei au să și vadă,
Iată un gând cee te-ar face din încheieturi să tremuri!
Se cuvine, ca atare, să îmi dai crezare
Dacă-ți zic că eu speranța n-am pierdut-o
Nicicând n-a fost nădejdea în triumf mai mare
Ca acum, când Ființa adevărată am văzut-o.
Numai s-o vezi și asta cere sacrificiu,
Traiul boem se schimbă pe un trai de pustnic,
Numai despărțirea de Ființă e un îngrozitor supliciu,
Să o scurtez cu-n an lumină a fost un deziderat mai grabnic.
Mai grabnic, vreau să zic pe șleau
Decât să merg la teatru sau la cafenea,
Năzuinți ardente în taină mă chemau
Și un dor de Cosmos în spatele cortinei mă ținea.
Am fost mai singură pe lume în ultima decadă
Decât e coiotul în pustia sa,
Dar oare frumos i-ar sta unui sihastru într-un bar să șadă,
Găsind că-i mai cu cap într-un pahar amarul a și-l vărsa?
Nicicum, căci am găsit alean în altă parte,
Iar calea ce-am urmat s-a despărțit de drumul de odinioară,
Acesta-i adevărul pe care l-am transpus în mii de foi de carte,
Despre cum am parcurs drumul până la Ființa Interioară.
Se cade să mă exprim cu și mai multă sinceritate:
E lesne de-nțeles că am găsit credința,
Iar ea nu-i doar damblaua celui mult trecut în etate,
Numai acum văd cum Cerul și-a impus asupra mea voința!
Te iert, te iert, deci, că nu mi-ai fost apropiată,
Eram mult dusă-n colțul meu de Univers,
Nu-mi amintesc c-am fost ieri un pic uitată,
Când azi dăm curs unui prietenesc demers.
Dar să lămurim mai bine acest detaliu de pe urmă,
Să fie înțeles că nu mai sunt totuna cu cea de care-ți amintești,
Nu mai sunt egală, nici prin scădere sau prin sumă,
Astfel de înțelegere trebuie acum să dovedești.
Firește, cred că m-ai găsi puțin excentrică,
Alții au gândit că-mi fac de cap cu imaginea fictivă,
Dar să nu fie adevăr în ficțiune în proporție oricât de mică,
Când visul tot din adevăr derivă?
Ce vreau mai precis în clipa lui ”acum” să lămuresc
E că eu îmi voi vedea pe cale tot de treaba mea,
Nu mi-e rușine de destin ca de el să mă feresc,
Când poteca pân-la cer s-o parcurg aș vrea.
De-mi scrii mai des, să bagi de seamă
Că-mi este peste mână să pretind a fi alt om,
De-ai să mă guști, ai ști că nu-s prea rea de poamă,
Una cu bătături, precum le-am căpătat când am căzut din pom.
Acesta e prezentul despre care binevoitor ai întrebat,
Să nu te supere lungul meu discurs ușor cam academic,
Dar faptu-i fapt, împlinit și consumat,
Iar alt fel de a-l sfârși nu cunosc a fi mai jalnic.
Se pare că și eu te găsesc astăzi cu bine,
De vreme ce dorul nu te-ntoarce în țara asta părăsită,
Mă rog să-ți stea de pază Cerul pe potecile străine,
Să fii acolo, ca și-aici, harnică și chibzuită.
Iar de te miră că mi-am așternut gândul într-o rimă,
Află că nu caut să înduioșez, vânând aplauze,
Să nu te preocupe a afișa o respectuoasă stimă,
Când la capătul de vers sunt mai importante cauze.
Această joacă de-a poetul pe care-o pun în practică
Trădează că emisfera cerebrală dreaptă nu e moartă,
Nu-i vorba, deci, de nicio înțelegere mai tainică,
Doar că emisferei drepte îi place să privească-n iad ca să-l preschimbe-n artă.
Cătălina Alexandra Stan, ”Proba iertării” (ianuarie 2023)
