Proba iertării – o pledoarie în versuri șchiopătate în favoarea unei prietene care a abandonat

Prietenă din vechi străvechi,
Timp te rugasem în trecut
Să-mi dai să-mi pun cuvintele-n perechi
Să-ți fac prezentul cunoscut.

Ce-mi ceri e să dau uitării
O lipsă pe care atâta am simțit-o,
Azi dau proba absolută a iertării,
Dobândind izbânda pe care destinul a sfințit-o.

Ce-mi ceri mai mult e să fiu onestă,
Dacă n-aș fi, aș pica iarăși testul
Ce mă va sălta mai sus de ființa mea terestră,
Cât am plătit pentru triumf de nu-mi mai trebuie azi restul!

Am gustat prea mult din al vieții tragic iad
Că etern mi s-a părut c-are să țină,
Noapte și zi în abis am fost la un pas să cad,
Iată un infern pentru care port atâta vină. read more

Când ți-e cerul întunecat de nori grei, să râzi din senin și fără motiv pare o nebunie pe care trebuie, însă, să o pui în practică

Dragă cititorule,

În cursul acestei săptămâni am primit niște stimuli sufletești grozavi care m-au împins către un fel de climax al înțelegerii, toate acestea venindu-mi în ajutor spre a mă putea elibera din circumstanța mea de viață prezentă. Cum acești stimuli s-au ramificat către mai multe aspecte ale situației mele, nu îmi voi epuiza nervii încercând să scriu despre toate aceste lucruri într-o singură zi. Unele lucruri încă le dezbat în conștiința mea ca să fi putut ajunge la un rezultat convingător în numai câteva zile. Și, decât să descriu în câteva zeci de pagini metoda de analiză, mai bine îmi conserv nervii ca să pot ajunge mai devreme la rezultat! Vai, vai, vai de mine! De când aștept acest rezultat! Și oare pentru cât timp de aici înainte îl voi mai aștepta încă?
Cercetându-mi dantura miercuri seară, mi-am palpat gingiile, dinții și măselele, constatând niște deformări la unele măsele. Toate sunt lucrate și plombate, dar Slavă Domnului că încă le am pe toate! Totuși, remarcând aceste mici malformații, m-am simțit, dintr-o dată, foarte apăsată și împovărată de scurgerea timpului, de vârsta mijlocie care se apropie și care mă surprinde în această ipostază ciudată și deloc demnă de invidiat, fiind o femeie de 35 de ani care își petrece toată ziua în pijamale, iar asta de aproape 9 ani.
– Tată Ceresc, Tată Ceresc, am să ajung o babă și nici atunci n-ai să mi-l trimiți pe ursit, I-am spus Tatălui care se află în ascuns, palpându-mi dantura, simțindu-mă îngrozită la gândul că am să apropii de buzele iubitului meu o gură știrbă, gura unei babe. Și, s-ar putea oare ca el să nu fie un moșneag la rândul lui?
Dar cugetarea mea pesimistă nu a fost decât unul din acele lucruri la care Ființa Profundă își apleacă urechea Sa binecuvântată ca să le asculte și ca să le dea răspuns. Răspunsul pe care intimul mi l-a dat a venit în cursul acelei nopți dinspre miercuri spre joi, fiind ceva strașnic de hazliu și de formidabil, ținând de acel Modus Operandi al Ființei Reale Interioare despre care am mai vorbit și care mă minunează și care îmi umple sufletul de o reală încântare. Dar cum răspunsul Maestrului Interior are o puternică legătură cu stimulii primiți în această săptămână care au dus la deblocarea altor uși închise ale psihicului meu, mă voi ocupa să trec în scris această experiență drăgălașă într-o altă zi, trebuind să-mi așez gândurile în ordine mai întâi.
Acum mi-ar plăcea, însă, să povestesc ceva ce am trăit în cursul acestei dimineți, experiența fiind un preambul al textului pe care aș fi vrut să îl scriu aceste zile. Am deschis acest subiect de mai multe ori în ultimele compuneri, amânând într-una această temă pentru mai târziu. Am făcut asta fiindcă am vrut să am dovezi în plus, să trăiesc senzații în plus, să remarc schimbări în plus care să îmi ateste că ce simt nu este o auto-amăgire și o iluzie izvorâte din auto-sugestie. Fiindcă este vorba despre vindecarea mea de orbire într-un mod miraculos ce ține de Voia lui Dumnezeu, însă subiectul vindecării mele de orbire mi-a devenit o povară de nesuportat, nemaiștiind dacă îmi doresc sau nu să văd din nou și nemaiștiind dacă refuzul meu de a-mi dori să văd nu ține, de fapt, de un mecanism psihic de auto-apărare pe care l-am creat ca să nu mai simt durere și suferință în legătură cu acest moment magic care nu mai vine odată: recuperarea vederii mele trupești.
Dar în acest rând nimic din ce simt nu mai este o amăgire pe care o fabric ca să mă consolez cu auto-sugestia că poate cineva veghează și deasupra capului meu, asupra bunăstării mele fizice și sufletești. Ființa Intimă mi-a cunoscut prea bine îngrijorările, știind că numai într-un anume fel aș fi dobândit convingerea că ce simt este dincolo de iluzie, fiind o autentică intervenție a Scânteii individuale a Spiritului Sfânt în corpurile mele interne, primul asupra căruia Monada Divină acționează fiind cel de energie vitală, iar următorul fiind cel sufletesc, deci astral, toate acestea inducând anumite senzații foarte intense și insolite în corpul fizic pe care îl influențează. Ceea ce mă amărăște este lentoarea acestor proceduri și operații fiindcă, firește, mi-ar plăcea ca întregul miracol să se petreacă într-o clipită de ochi, sub ale căror pleoape zac atâția ani de cruntă așteptare, aproape o decadă din cei 35 de ani pe care îi am petrecându-mi-o în întuneric.
Cu toate acestea, cunosc prea bine cauza acestei nesuferite lentori. Un șoc emoțional cauzat de o nemărginită fericire ar distruge nervii, printr-o isterie copleșitoare, precum ar face-o un șoc emoțional cauzat de o cumplită tristețe. Adeseori, această nemărginită bucurie îmi este dezgropată din inimă, Ființa profundă demonstrându-mi, prin operația Sa delicată, că bucuria îi este atât de străină sistemului meu nervos încât nu o pot suporta, respingând-o precum respinge corpul fizic un organ donat, cu toate că lucrarea Ființei Profunde în centrul meu emoțional caută, mai curând, să îmi demonstreze că facultatea de a fi bucuros și senin îi este firească, naturală și intrinsecă sufletului. În aceste clipe de nemărginită bucurie, simt că îmi crește inima în coșul pieptului, lărgindu-se și lăbărțându-se în cutia toracică, tăindu-mi respirația și inducându-mi episoade de râs pe care unii l-ar numi isteric, dement, ca atunci când îți vine să râzi fără motiv, de unul singur. Într-adevăr, chiar poți râde de unul singur, fără motiv, când Ființa profundă își folosește electricitatea transcendentală pentru a curăța anumite canale și meridiane sau nadisuri ce corespund facultății sufletului de a fi bucuros și senin, orișicât de incredibilă ar putea suna mărturisirea mea, acest fapt concret mi se întâmplă. Vreau să zic, acest fapt minunat de a-mi fi câștigat meritul ce aparține meritelor inimii, meritul de a fi senină și de a mă bucura. Dar bucuria în sine nu ar putea circula prin aceste canale deteriorate pe care Ființa profundă mi le purifică pentru ca inima și creierul să comunice, la unison, același sentiment pe buze, acela al bucuriei. Aceasta este doar o altă cauză pentru care mi se deschide chakra gâtului, corespunzătoare comunicării, cuvântului meu dându-i-se un pic de putere pentru a putea manifesta ce este în interior către exterior, prin mijlocirea Voii Tatălui. Orișice dorință pe care sufletul o are și-o poate împlini prin intermediul propriilor corzi vocale, mai ales când Legea o permite. Aceasta este puterea creatoare a cuvântului. Dar când gura exprimă, prin puterea sa, Voia Tatălui, atunci se numește că îți împlinești destinul pentru care Dumnezeu te-a adus pe lume. De aceea sufletul uman trebuie să se alipească de Ființa Intimă căreia Îi aparține și de voia Tatălui său intern, lepădând de la sine pe Demonul Dorinței, deci pe acel Iuda intern pe care orice ființă umană îl poartă în adâncul inconștientului său și care predispune sufletul uman să își trădeze Ființa Intimă pentru a dobândi pufuleți gratuiți de la Cosmos sau locuri de parcare libere la Mal sau trafic pietonal în fața propriei săli de jocuri de noroc, crezând că și norocul este numai un eveniment ce se petrece accidental. Căci orice este posibil de înfăptuit în acest Univers prin puterea creatoare a cuvântului. Orice este posibil, însă nu orice este și permis. Numai Voia Tatălui este dreaptă, iar în raport cu sufletul uman este exclusiv orientată spre binele acestuia, oricât de dură, de crudă și de nemiloasă ar părea.
Astfel am perceput ca fiind Voia Tatălui, neîndurătoare, chinuitoare, pedepsitoare, nedreaptă, înjositoare, crudă, fatalistă. Câte astfel de cuvinte depreciative mai pot adăuga ca să descriu cum am perceput acțiunea Ființei profunde asupra mea și intervenția Tatălui în viața mea, simțind că mi se fură așa-zisul liber arbitru, așa-zisa voință proprie, așa-zisele dorințe născocite pentru a-mi împlini un pseudo destin? Dar vociferările mele nechibzuite nu au făcut decât să îngreuneze o vindecare care, în termeni dumnezeiești, ar fi trebuit să fie lesnicioasă, iar asta fiindcă Domnul o vroia, chiar și în condițiile extraordinare pe care mi le dezvăluise. Căci până și vindecarea de orbire este un fleac pentru Acela care nu trebuie decât să zică lucrurilor: ”Fiți!,” pentru ca ele să fie, în pofida faptului că orbirea este clasificată drept o boală auto-imună, neurologul zicându-mi că îmi pot lua gândul de la vindecare după 2 ani de la accidentul cerebral, în timp ce oftalmologul, vorbind în numele lui Dumnezeu, mi-a dat teribila știre că nici măcar Dânsul nu mă mai poate vindeca.
Dar dacă am vorbit despre aceste condiții extraordinare prin care s-ar fi împlinit Voia Domnului, firește că trebuie să confesez, odată în plus, că ele nu mai există. Vindecarea mea nu se mai prezintă în aceeași termeni ca în urmă cu un an și jumătate. Acest fapt se datorează orgoliului meu rănit, încăpățânării mele, mofturilor mele și neputinței mele de a înțelege că Universul nu se învârte în jurul capriciilor mele. Și, cu toate că aceste circumstanțe prin care s-ar fi împlinit Voia Tatălui s-au modificat întrucâtva, caracterul vindecării mele de orbire continuă să fie unul miraculos, ceea ce îmi ușurează sarcina de a mărturisi, fără echivoc, că Voia Domnului nu este fatalistă, că opera Sa poate conține și planul B, după ce oportunitățile create pentru planul A s-au dezintegrat. Am respins planul A al Divinității, acesta este un adevăr concret în fața căruia mă rușinez nespus de mult. Numai un nebun ar putea de-acum să refuze și planul B, cu toate că atâția fără număr mi-ar spune că, din contră, m-aș dovedi nebună să mai cred în continuare în această poveste a vindecării mele de orbire ce s-ar petrece când mi-aș cunoaște sufletul pereche în persoana sa fizică din carne și din oase. Ce ironie! Să fiu luată în derâdere fiindcă am crezut, când teribila mea greșeală stă tocmai în faptul că nu am crezut suficient! Pentru ce, dar, mi-aș mai consuma nervii căutând să explic celor din jurul meu că eu continui să cred în acest lucru? Dovada că așa se vor petrece lucrurile o păstrez în adâncul sufletului meu, văzând-o cu proprii ochi, iar cu ochii nimănui altuia, ultima dovadă primind-o chiar în cursul nopții dinspre miercuri spre joi, când Ființa profundă s-a milostivit să răspundă lamentării mele din cursul serii, dezvăluindu-mi, odată în plus, că am să fiu o femeie proaspătă și fragedă când l-aș întâlni pe cel ce mi-e sortit să îmi fie pereche, în pofida temerilor mele că mă voi veșteji de-a binelea de dor și de așteptare.
Dar ce mă înclină spre frustrare și apăsare este acest lung preludiu al purificării corpului meu la care asist ca martor în fiecare minut al zilei, cu toate că multe senzații îmi par noi și minunate, încât sufletul meu mi-a explicat scopul acestui îndelungat proces astfel:
– N-oi fi vrând să vezi azi-mâine și să nu ai habar ce și cum s-a întâmplat fiindcă nu ai fost prezentă la fericitul moment al vindecării, fiind cu mintea aiurea?
Datorită acestui rol ce mi-a fos atribuit, acest rol de martor pe care îl joc în povestea propriei vindecări, îmi petrec atâta din timpul liber pe care îl am observându-mi corpul și studiind trăirile pe care le am și schimbările pe care le manifest, ceea ce m-a ajutat să identific, fără urmă de dubiu, că ceva nou se petrece la nivel intern, bisturiul Ființei profunde urmărind acum un alt scop, precum am mărturisit la începutul acestui text. Acestei noi operații eu nu îmi îngădui să mă opun, căci m-aș numi nebună și ridicolă, când mi se arată că, pentru a vedea, trebuie să existe și un canal prin care să circule energia vitală corespunzătoare centrului vederii. În lumina acestui adevăr, voi descrie în cele ce urmează minunata experiență pe care am avut-o în lumile interne suprasensibile în cursul acestei dimineți care îmi dovedește, încă o dată, că recuperarea vederii e o prioritate în agenda Ființei mele profunde de a Cărei Voie trebuie să mă alipesc ca scaiul pentru a-mi fi bine acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul zilelor mele! read more

Moartea tatălui meu și continuarea zilelor mele fără el (II)

Dragă cititorule,

Au trecut aproape 40 de ore de la decesul tatălui meu, iar lucrurile acestea devin din ce în ce mai greu de suportat. După ce am primit vestea sâmbătă seara, am crezut până dimineață că se fac glume pe seama mea. Se mai râde pe socoteala mea, așa că am crezut că asta se întâmpla. Dar nu a venit nimeni să îmi spună că totul fusese numai o glumă proastă și ordinară. Apoi am sperat ca tata să fie unul din acele cazuri miraculoase de oameni care au murit și care s-au sculat din sicriu chiar în toiul slujbei de înmormântare, dar au trecut mai bine de 40 de ore, iar el nu s-a mai întors înapoi la noi ca să ne bată la cap cu ipohondriile lui care ne-au adus de multe ori în pragul exasperării. Nu, de data aceasta nu a mai vrut să se întoarcă de la spital. read more

Moartea tatălui meu și continuarea zilelor mele fără el (I)

Dragă cititorule,

În cursul acestei dimineți tatăl meu a făcut stop-cardiac și a fost dus de urgență cu salvarea la spital. S-a încercat să fie resuscitat, dar în cursul serii s-a stins din viață. Și-a petrecut ultimele 2 săptămâni în spitalul din Brăila și în 2 spitale din București unde a suferit câteva intervenții delicate pe inimă care erau menite să îi salveze viața. Toate au părut destul de bune la București, așa că a fost externat miercuri dimineața.

Întors acasă, s-a simțit destul de bine, dar în această dimineață i-a scăzut drastic pulsul, pierzându-și cunoștința. Paramedicii l-au dus la spital, dar am fost anunțate telefonic de la spital că nu s-a mai putut face nimic pentru el. read more

Sfârșit de sezon karmic în familie, punctul 0 (arama dată pe față)

Marți, 20 Octombrie – Luni, 26 Octombrie 2020 (corectări și completări aduse de-a lungul anilor)

Dragă prietene,

Uite cum îmi vorbi iară sufletul:

– Fii cu băgare de seamă că nu te ții de cuvânt, îmi spuse acesta în urmă cu trei săptămâni.
– Identific trei semnificații posibile ale avertismentului tău, sufletule. Deci asupra cărui sens din cele trei să mă opresc? am răspuns eu după un scurt timp de gândire, reflectând profund la afirmația emisă de sufletul meu.
– Care din cele trei sensuri rezonează mai acut cu simțămintele tale interioare în clipa de față? adăugă sufletul.
– E limpede că mă atenționezi că nu mă țin de o promisiune făcută, dar care să fie aceasta dacă ar fi să o corelez cu al doilea sens al indicației tale, anume: ”nu te ții de scris”? Și cum aș putea să relaționez aceste două semnificații cu cea de-a treia pe care numai o intuiesc că ar putea însemna folosirea chakrei comunicării cu scopul de a crea prin cuvânt?
– Ai promis că vei consemna în scris extraordinarele experiențe care ți se dau. Și nu numai una sau două, ci pe toate, îmi reaminti sufletul, dându-mi o mână de ajutor să înțeleg.
– Măi să fie, dar nu mi-ai spus chiar tu, sufletule, să nu mai scriu ca să nu mă sfârșesc de tot de la osteneala asta care însoțește câteodată procesul intelectiv? De ce mă sâcâi cu indicații contradictorii? m-am burzuluit la sufletul meu, epuizată deja de atâtea conflicte interioare.
– Într-adevăr, ți-am indicat să nu mai scrii într-un timp. Nu te mustra conștiința, simțind și singură că ceva nelalocul său se petreceaîn timp ce scriai? Nu îți mai amintești că ai cerut Puterilor Supreme să îți fie golit scrisul de orice conținut și să îți fie tăiate mâinile de la încheieturi dacă scrisul tău nu mai avea substanță? Na, că era mai-mai să îl orbești și pe el, pe destinatarul scrisorilor tale, cu atâta știință a spiritului, câtă ai elaborat tu în prea multe rânduri! îmi sublinie sufletul unele din greșelile de care sunt perfect conștientă vis-a-vis de eseurile mele.
– Și cum ar trebui să procedez de aici înainte dacă până acum m-am lăsat furată de ispita vorbelor meșteșugite, dar lipsite de substanță? am întrebat cu multă curiozitate, căci fără urmă de îndoială că îmi era dor să scriu din nou.
– Lasă frazeologia fățarnică în sarcina intelectului și pune-mă pe mine în scris în schimb. Nu uita că ai de îndeplinit o anumită cerință, ori vezi bine și singură că nu e treabă ușoară să accesezi resursele inimii în mod conștient. Ai aflat între timp, desigur, că cei care pot accesa resursele inimii în mod deliberat se pot înălța deasupra solului, levitând cu multă ușurință. Inima aparține aerului, iar vântul este elementul tău preferat. Asta nu îți dă de gândit? mă apostrofă sufletul cu multă blândețe.
– Să dea de gândit cui, sufletule? Cui îi vorbești tu acum? Pe cine dojenești tu acum? Pe cine povățuiești și pe cine înveți de bine dacă de gândit mi-ai spus de atâtea ori să nu mai gândesc, ci să mă liniștesc cu desăvârșire în cugetul meu pentru ca Voia Tatălui să se înfăptuiască pentru destinul meu! Cine sunt eu în toată povestea asta dacă eu sunt atât de bună de trimis la eșafod? Cine sunt eu dacă eul moare până la deznodământul poveștii? Sufletule, nu trebuie să fiu totuna cu tine? read more

Dar dacă vreau să-mi păstrez inima deschisă?

Dragă cititorule,

Nu-ți scriu aceste rânduri de început decât ca să-ți spun că scurtul text de mai jos a suferit unele adăugiri mulți ani mai târziu când, recitind ceea ce scrisesem original în engleză și vrând să traduc în română, mi-a venit pofta să completez sumarul dialog transpus în scris cu diverse epitete, metafore și altele asemenea, astfel încât să-ți sporesc plăcerea lecturii. Cu toate aceste modificări care nu însumează decât acele fraze de după virgule prin care indic că eu am spus, iar el a răspuns, amândoi simțind așa și pe dincolo, am decis să public aceste rânduri în ziua scrierii lor, adică undeva în septembrie 2019, căci nimic din ce am adăugat după aceea nu schimbă sensul inițial al dialogului care a avut loc întocmai precum l-am reprodus la momentul respectiv. read more

Pe scurt, despre primii mei pași pe tărâmul visului lucid

Dragă cititorule,

Nu există nicio îndoială că sunt unul dintre puținii oameni foarte norocoși care intră în domeniul *visului lucid* spontan, fără absolut nicio cunoaștere prealabilă a acestui domeniu, fără practică și fără nicio conștientizare. Acesta este în întregime cazul meu. Chiar dacă nu am arătat niciun interes pentru abilitatea de a avea vise lucide ani de zile, m-am trezit brusc experimentând fenomenul visului lucid.

Pe scurt, aș descrie visul lucid ca fiind capacitatea minții de a rămâne trează după ce corpul fizic își oprește procesele și funcțiile atunci când adoarme. Dar subiectul este atât de vast, încât voi sublinia doar câteva detalii care mi se întâmplă. read more

Un canditat de care să mă îndrăgostesc ca să văd din nou, nu se oferă nimeni?

Marți, 18 Aprilie 2017

Cea mai filozofică discuţie pe care am avut-o cu posesorul mâinilor care se flutură în ochii mei în timpul celui mai recurent vis pe care l-am avut vreodată (de peste 550 de ori în ultimele 10 luni, între 1-5 ori pe noapte) şi despre care am să scriu mai pe larg când am să îl demistific mai în profunzime, a fost după cum urmează.

– Eşti subconştientul meu? am întrebat.
– Poate că sunt, poate că nu sunt, a răspuns o voce tânără de bărbat, ataşată de mâinile din imagine.
– Care îţi sunt intenţiile?
– Vreau să induc o anume emoţie vibratorie în nivelurile profunde şi subtile ale minţii tale. Are legătură cu starea de veghe şi starea de somn. Sunt aici ca să te ajut.
– Să îmi recuperez vederea?
– Întocmai.
– Care este motivul pentru care nu văd?
– Este doar tristeţe în ochii tăi. În plus, nu ai vindecat toată ura aceea care îţi sufocă inima şi gâtul.
– Ce pot să fac să fie mai bine?
– Îndrăgosteşte-te de cineva.
– Tu vorbeşti serios?Chiar te referi la îndrăgosteală? Între mine şi altcineva?
– Aşa este, precum ai înţeles.
– Dar să te îndrăgosteşti de un străin sau, mai rău, de cineva imaginar este periculos. Sau chiar mai rău decât atât, de cineva care nici nu ştie de existenţa ta sau care nu te iubeşte la rândul său…
– Este adevărat că este extrem de periculos. Şi ce este cu asta?
– Dar unde să mă duc să întâlnesc pe cineva? Nu este ca şi cum aş putea să încep să urmăresc un tip la întâmplare pe stradă, mai ales că nu văd. Sau să concep o listă cu candidaţi dintre cunoscuţi şi să aleg pe cineva de acolo ca să îl transform în obiectul afecţiunii mele.
– Nu ţi-am zis niciodată că trebuie să cunoşti pe cineva în persoană mai întâi pentru ca, mai apoi, să te îndrăgosteşti de acesta. Totuşi, nu aş permite niciodată să te îndrăgosteşti de orișicine care nu trăieşte în aceiaşi dimensiune ca şi tine. Sau care nu este real. Vezi tu, orice aspect al unei experienţe are sens pentru mine, inclusiv iubirea fără posesiune. chiar dacă pentru tine nu are. Ochiul limpede vede viaţa.
– Toate astea sună mult prea complicat. Puteai să îmi spui să mă duc în Thailanda, în Brazilia sau în vreo insulă exotică să întâlnesc un vindecător sau un maestru sau un tip de vrăjitor, ceva. Ar fi fost mult mai uşor decât să mă îndrăgostesc de cineva, undeva la graniţa dintre imaginar, vis şi real, ca să îmi recapăt vederea.
– Nu este nici măcar jumătate aşa de imposibil precum crezi să ai şi să strângi în braţe. De tine ţine să se întâmple. De tine depinde să fie real. Dar pentru ca aceasta să fie chiar aşa, vreau să ai încredere nemarginită în ideea pe care ţi-am propus-o. Îţi cer prea mult?
– Da, îmi ceri prea mult. Nu este ca şi cum nu am depus niciun efort până acum. Dar indiferent de încercările mele, nu am reuşit să mişc niciun fir de iarbă din loc.
– Ba din contră. Gesturile tale cumpătate produc un zgomot asurzitor, iar bagajele tale sunt ca şi făcute.
– Dar în interior mă simt la fel de întoxicată de ură precum am fost în prima zi.
– Ţi-am oferit antidotul. Te rog, acceptă-l. Îmi vei fi recunoscătoare. Deşi te sfătuiesc să nu îmi mulţumeşti a doua zi, după izbândă, ci înainte. Tu doar fii fericită că eu am găsit soluţia.
– Dar de ce trebuie să fiu EU cea care face toată această muncă? De ce El nu poate pur şi simplu să îmi bată la uşă şi să mă ia cu el? Cu siguranţă mi-ar plăcea să cunosc pe cineva care să se dea peste cap ca să îmi cucerească inima.
– Şi el nu face asta? Eşti absolut sigură de asta? Nu ţi-am propus deja această sugestie? Ar trebui să nu fie nicio diferenţă între somn şi trezire, dar tu alegi să întorci spatele acestei idei, dezamăgită, şi refuzi să profiţi de ocazia ivită ca să îmbrăţişezi. Mai mult decât atât. Ţi-ai lăsat sufletul arestat. Nu ţi-ai încheiat încă termenul. Şi pentru că am ştiut că nu vei avea răbdare şi nu vei putea aştepta, ţi-am permis să experimentezi într-un alt mod. Aşa că ai pătruns pe tărâmul somnului. Ca să nu fii nevoită să iubeşti chiar din absolut nimic.
– Dar asta înseamnă că eşti cineva care poate să apese nişte butoane în creierul meu pentru ca vederea mea să fie pur şi simplu restabilită, fără tot acest efort şi fără această incertitudine.
– Într-adevăr, la un singur semn al meu, aş putea să umplu camera ta de culori. Dar vreau ca ochii tăi să exprime voioşie. Vreau să fii cu fruntea înălţată. Aceasta este frecvenţa la care vreau să vibrezi. Vezi tu, eu nu pot să îţi garantez vindecarea. Dar destinul tot destin rămâne doar pentru că sufletul tău este în măsură să realizeze acele lucruri care sună a adevăruri pentru sine, deşi tu nu crezi în visele pe care le concep pentru tine.
– Bine, fie, fie, fie. Dar tot vreau să ştiu cine este acest iubit ipotetic de care aş face bine să mă îndrăgostesc. Unde şi când am să îl întâlnesc. Şi cum. Nu vreau să fac o greşeală fatală şi să mă îndrăgostesc de omul greşit. Inima mea nu ar putea să suporte forţa unei asemenea lovituri.
– Ai vrea să ştii şi secunda. Dar nu îţi pot zice ziua şi ora. În schimb, pot să îţi zic locul. Caută pe hartă, lângă catedrală. Dar nu uita că ţi-am mai spus şi înainte. Dacă lucrurile nu vin în mod natural, te rog să te dezabonezi de la mine. De un lucru poţi fi însă sigură. Niciunul dintre voi doi nu îşi va rata misiunea, adevăratul rol. Un copil nou se va naşte. De aceea îţi pregătesc o sacoşă, dar să nu te sperii dacă vei găsi un pui de ţigan în ea. Şi nu uita să încerci să secondezi a doua pereche de mâini pe care o vezi noaptea măcar pentru o secundă de fiecare dată când devii conştientă de prezenţa lor. read more

Numai dacă m-aș întoarce unde am suferit și m-am bucurat deopotrivă, atunci poate că…

Dragă cititorule,

Dacă există un lucru de care sunt absolut sigură că mă va ajuta să-mi recapăt vederea, atunci acesta este să mă întorc în Waterford, Irlanda, locul în care am locuit timp de 5 luni înainte de accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit în noiembrie 2013. M-am gândit la asta de multe ori, iar și iar. ”Care este acel lucru de care am nevoie care m-ar putea ajuta cu adevărat?” Și de fiecare dată când mă gândesc la asta ajung în acest punct.

Am iubit Irlanda și am părăsit Irlanda prea brusc. Și sincer spun asta când spun că am iubit orașul în care am trăit. De atâtea ori m-am trezit izbucnind în lacrimi în timpul lungilor mele plimbări pe străzile înguste din Waterford, în timp ce priveam clădirile, casele de oraș, casele terasate, grădinile, magazinele și oamenii. Nu voiam să plec vreodată de acolo și am părăsit orașul mult prea devreme. Chiar și după tot acest timp de când am plecat, încă mă simt într-un procent imens sub impresia de șoc de ideea că am plecat. Cea mai ciudată parte este că nici măcar nu eram fericită acolo, nu cu persoana cu care aveam o relație, vreau să zic. Totuși, chiar dacă acea parte a fost atât de greu de suportat pe atunci, am iubit cu adevărat și sincer Irlanda. read more

Despre jumătăți de suflete și de măsură și alte probleme amoroase

Luni, 11 aprilie 2016

My Dear,

Dacă mă apuc să îţi vorbesc acum despre toate lucrurile care vor urma, e pentru că m-ai văzut dezbrăcată de o duzină de ori deja atunci când vii să mă tragi de picior noaptea şi îmi declari sus şi tare că, dacă ar fi după tine, ai veni mereu la mine să mă iei ca să zburăm spre lună. Dar, vezi tu, nu ştiu dacă eşti chiar tu pilotul pe care îl aştep de atâta vreme. Încă nu-mi dau seama cine eşti tu sau ce eşti pentru mine, deşi marfa pe care mi-o vinzi sub formă de vise mai mult înceţoşate decât altceva, mă face curioasă în privinţa dedesubturilor tale. Mă refer la acelea sufleteşti, evident. read more