”Dacă nu ar fi nădejdea, inima s-ar frânge” (Thomas Fuller)
Dragă cititorule,
Lucrurile despre care voi scrie astăzi sunt atât de intime și private pentru mine, încât nu-mi vine să cred că am decis să scriu despre ele. De când am suferit accidentul vascular cerebral, mi s-a sugerat adesea să vorbesc cu un psihoterapeut despre ele, dar am refuzat. Însă acum ceva timp, sora mea mi-a citit un articol care sublinia importanța și beneficiile scrierii despre diferite probleme cu care te confrunți, în special în timpul călătoriei de vindecare.
Dragă cititorule,
Au trecut exact 3 luni de când bunul meu prieten Trejan mi-a permis ultima dată să cânt la orga lui electrică. Adevărul este că a fost o singură dată, așa că nu am mai atins nicio clapă de atunci. Asta în principal pentru că nu am talent.
– Nu sunt impresionat, nu ești Beethoven, mi-a spus Trejan în ziua aceea.
– Îmi pare rău, dar cine ești tu ca să fie nevoie să te impresionez? Nici măcar nu trebuie să mă impresionez pe mine însămi,, am răspuns cu înțelepciune.
– Sunt dragonul printre dragoni, a spus el.
– O, dragă Trejan, dragonul primește întotdeauna șuturi în basme, am gândit în sinea mea.
Dragă cititorule,
Au trecut 18 luni de când mi-am pierdut complet vederea. De când s-a întâmplat acest eveniment, percepția mea asupra lucrurilor s-a schimbat. Vorbesc în principal despre percepția dată de imaginile vizuale.
Nu-mi mai amintesc cum arăt. Uneori, am flash-uri cu mine, dar dacă m-aș descrie acum, nu aș putea. Sunt momente când îmi pun mâinile pe corp, dar chiar dacă știu că trupul meu este acolo, nu pot să-l descriu sau măcar să mi-l imaginez. Ok… Acesta este piciorul meu drept. Este scurt. Nu am păr. L-am îndepărtat în această dimineață. Îmi ridic degetele mai sus, încercând să cartografiez harta corpului fizic. Aceasta este o burtă. Este destul de redusă, dar tot a mai rămas ceva. Urc degetele și mai sus, dar evident voi evita să descriu percepția pe care o am asupra părților superioare ale corpului. Totuși, în numeroase ocazii, mâinile mele se odihnesc perfect pe piept. Dar permite-mi să trec la față. Am o pereche de buze. Există un coș dezgustător sub buza inferioară, în stânga… Dar îmi apar un coș sau două o dată la câteva luni, deci este în regulă. În rest, nu simt nimic altceva ciudat pe față. Să însemne aceasta că tenul meu este sănătos? Îmi ciupesc nasul. Nu-i pot descrie forma. Însă îmi amintesc că am un nas mic. Mai am și o pereche de ochi. Culoarea lor și lungimea genelor mele sunt lucruri absolut inutile acum. Dar cum rămâne cu părul meu? Întotdeauna am urât să am breton. Totuși, așa mi-am purtat părul în ultimele luni.
Dragă cititorule,
Mai devreme astăzi, i-am spus mamei că aseară l-am visat pe Keanu Reeves, faimosul actor din filmul Matrix, venindu-mi să-i zic acest lucru așa, din senin, deși era mult trecut de ora prânzului.
– Știi cine este?, am întrebat-o.
– Bineînțeles că știu, mi-a răspuns ea.
Cinci minute mai târziu am auzit-o pe mama râzând incontrolabil.
– Ce se întâmplă? am exclamat, vrând să cunosc motivul pentru care mama nu se putea, pur și simplu, opri din râs.
Duminică, 15 martie 2015
Drag cititor,
Mai jos este textul unui exercițiu de vizualizare pe care un psihoterapeut mi l-a propus ca să mă ajute la capitolul ”nu renunța”, ”nu te resemna”, ”nu îți pierde speranța”, eu fiind acum complet oarbă după ce am suferit un accident vascular cerebral la finele anului 2013. L-a numit ”Când dorințele se împlinesc”. Așa că mai întâi am scris o scurtă notă, puțin cam exagerată, ce-i drept, imaginându-mă în versiunea mea împlinită și fericită, însă mult prea îmbătrânită. Ca atare, psihoterapeutul mi-a propus să refac tema ce mi-o dase, având să încerc, de această dată, să-mi imaginez o versiune a mea, desigur, fericită și împlinită, însă mai apropiată momentului prezent.,
Miercuri, 11 martie 2015
Drag cititor,
Un psihoterapeut specializat pe terapia prin dans ca formă de eliberare emoțională mi-a propus, în timpul unei ședințe recente, un exercițiu de vizualizare pe care l-a numit ”Dacă dorințele s-ar împlini”. Așa că am încercat să mă imaginez în cea mai bună ipostază pe care am exagerat-o un pic, fără îndoială, dar care m-a ajutat să lucrez la capitolul ”nu renunța” și ”nu te resemna” fiindcă ”speranța moare ultima”, eu fiind complet oarbă de la sfârșitul anului 2013, când am suferit un accident vascular cerebral! Iată, prin urmare, schița viziunii viitorului, proiectată prin intermediul acestui exercițiu de vizualizare.
Joi, 05 martie 2015
Drag cititor,
M-am născut pe 27 mai 1987. Mama mi-a spus că am fost o sarcină ușoară, m-am născut natural, fără complicații, doar că am ieșit cu picioarele mai întâi. Bine că am ieșit până la urmă. În timp, părinții mi-au povestit că și-ar fi dorit să aibă un băiat căruia ar fi vrut să îi pună numele Cătălin Alexandru. Dar s-au bucurat la fel de mult că am fost fată. De fapt, prietenul nostru de familie care ne ajută aici, în București, și care locuia cu bunicii la parter în același bloc cu noi, mi-a mărturisit, în noiembrie anul trecut, că, într-o zi, tata le-a bătut la ușă foarte insistent. Când i-au deschis ușa, acest amic al nostru, copil fiind, l-a văzut pe tata foarte fericit, tata le-a spus că are o veste foarte bună să le dea. Avea o fetiță! Tocmai ce mă născusem!
Dragă cititorule,
Aceasta este prima dată când scriu un exercițiu de meditație cu scopul de a ajuta alte persoane. Așadar, îmi cer scuze în avans, dacă textul ți se pare neglijent și așa mai departe. Totuși, este un exercițiu pe care l-am făcut acum o săptămână și ceva și care m-a ajutat să-mi imaginez și să simt fel de fel de lucruri. Pentru ca acest lucru să funcționeze, tot ce trebuie să faci este să te lași în voie, în tine însuți. Iată-l.
Dacă ești femeie, poartă o rochie albă, până la genunchi. Dacă ești bărbat, poartă o pereche de pantaloni scurți albi și o cămașă albă. Niciunul nu purtați nimic pe dedesubt. Purtați perechea voastră de încălțăminte preferată.
Dragi cititori,
Am vorbit adesea despre oameni deoarece mulți oameni au avut un impact semnificativ asupra vieții mele. Dar, ca să fiu sinceră, am fost într-o relație de dragoste/ură cu ei încă de la începutul vieții mele. De numeroase ori am vrut să fiu în mijlocul lor, bucurându-mă de compania lor… Dar au fost încă și mai multe momente când am vrut să fug de ei, cât mai departe posibil, de preferință în mijlocul pustietății, așa încât să nu am pe nimeni în preajmă.
Dragă cititorule,
„Sunt la doi metri de margine și mă gândesc că poate doi metri nu înseamnă chiar atât de mult în jos.”
Există momente în viață când treci prin evenimente care te fac, la propriu, să simți că tocmai ai lovit pământul. Am descris odată acest sentiment ca și cum viața te-ar lovi puternic în fund și te-ar împinge de pe acoperișul unei clădiri turn. Deși nu poți opri cădere, iar alta nu poți face decât a aștepta să lovești pământul, nu poți nici să nu auzi vocea vieții râzând în spatele tău și spunându-ți: „Prostule!” Uneori ai zăcea acolo, pe trotuar, spart în mii de bucăți, dezintegrat.
