”Nicicând nu ți-am spus blânde cuvinte,
Trebuia mai mult ca să mă cerți,
Scump și iubite părinte,
Și azi încă te rog ca să mă ierți.
Parcă mai aspru te certam eu
Pentru câte-n lună și-n soare
Și-ntr-una mă plângeam, mereu,
Căci nu vedeam că-n piept inima-ți moare.
Azi ai fi fost tare în vârstă,
Albit de zăpadă și iarnă și ger,
Parcă și vremea de-afară-i mai tristă,
Nici cor nu se-aude, nici cântec, nici ler.
Ce râs ai stârni de azi te-am vedea
Intrând bucuros iarăși pe ușă,
Cu fesul de Moș și larmă de pași-n podea
Și mâinile-ți calde ținute-n mănușă.
Ce veselie, ce glume, ce dor…
Ce dor îmi este de tine, de toate,
Nimicuri păreau, nici cu rost, fără spor,
Lui ”ieri” aparțin, căci azi nu se mai poate.
Dar fără odihnă trudit-ai prea mult și vârtos,
Văzuse și Domnul din Cer că ți se apropia vremea
Și cum osteneai și fără folos,
Îți zise Dânsul: ”Hai, omule, să sapi și-n grădina mea!”
Ce vor fi văzând acum, pe cel tărâm, ochii tăi,
Scump și iubite tătuță,
Vei fi fost iertat de gura câinoasă și de oamenii răi,
Vei fi fost deshămat ca să nu tragi, și-n cer, de căruță?
Că parcă n-a fost căinat ca și tine,
Mai crud și mai aspru, un altul pe lume,
Oricât ai muncit de mult și făcut-ai de bine,
Mereu ți-a fost viața, pentru alții, pretext de haz și de glume.
Sărac lipit și fără a afla norocul,
Purtând pe corp un strai cârpit la mâna a doua,
Așa te-a prins de un călcâi, pe câmp, sorocul,
Pe-o vreme când frunzele tremură-n vânt și ploua.
Mă-ntreb de-atunci, părinte drag, într-una,
Ce-ți va fi zis, privind în sufletu-ți, Dumnezeu?
Ți-o fi cerut să dovedești că ți-ai plătit arvuna
Pentru Rai, muncind neobosit, din greu?
Mă-ntreb, părinte drag, aceasta mi-e necunoscută,
De-a trebuit să dovedești c-ai agonisit avere,
C-ai dobândit succes sau aur și valută,
Mașini și case și pământ, putere.
De-ai dovedit, ce preț a pus pe ele Cel Preasfânt?
Le-a cântărit ca să facă toate cât un gram de fapte bune,
Când mai cu zel caută-n inimă și-n cuvânt,
În cinstea și-n adevărul ce îl spune.
Sărac de duh te-ai dus în fața Domnului, părinte al meu,
Ușor ca fulgul, precum te-ai și toopit de nici n-ai fost,
E soarta noastră, a tuturor, mereu,
Pentru ce te-au căinat, dar, nepricepuții fără rost?
Mie nu mi-ai lăsat, pe pământ, niciun fel de moștenire,
Nici bani cât să-mi cumpăr un covrig,
O altă nestemată mi-ai lăsat ca amintire,
De aceea te apăr astăzi și te strig.
Te strig, m-auzi din Cer?, c-am învățat
Nu din cărți sau de la școală, ci de la tine,
Să iert, să iert pe cel care nu m-a cruțat,
Să iert, c-așa mi-ai spus că se cuvine.
”Fetița mea”, mi-ai zis, ”să ierți pe cel ce a greșit
Căci el numai atâta poate,
El e un prost, smintit, nesocotit,
Însă tu poți mai mult! Arată asta, dar prin fapte!”
Așa ai plecat tu din lume, bun părinte,
Iertând pe greșiții tăi, de la mic până la mare,
Gol precum ai și venit, fără veșminte,
Iertând, ca să primești, în Cer, iertare.”
Cătălina Alexandra Stan, ”Iertare, părinte” (12 dec. 2023, când tatăl meu ar fi împlinit 63 de ani)
