”Dacă nu ar fi nădejdea, inima s-ar frânge” (Thomas Fuller)
Dragă cititorule,
Știi ce înseamnă cuvântul „vermillion”? Este un cuvânt pe care l-am auzit prima dată acum aproximativ nouă ani, într-o piesă „Vermillion Pt.2.0” de la Slipknot, dar nu am fost niciodată interesată să aflu ce înseamnă. Până în această dimineață, când am rugat-o pe The Big Red Head Fox (Ana) să-mi spună definiția.
Vermillion este o scriere alternativă pentru cuvântul vermilion.
vermilion = un pigment roșu strălucitor obținut din cinabru (sulfură de mercur) (Dicționar Oxford)
Dragă cititorule,
Voi începe ideea de „Stuck on Replay” cu o melodie de la Massive Attack, „Paradise Circus”, pe care o puteți asculta mai jos.
Ai fost vreodată atât de obsedat de o melodie, încât nu o poți scoate din minte? În cazul meu, „Paradise Circus” a fost doar o ceașcă de ceai timp de aproximativ 5 ani, când am ascultat-o prima dată la Radio Guerrilla, La Unica Radio con Cojones. Așa că voi fi foarte entuziasmată cu cuvintele mele de laudă. Și, promit, este singura dată când voi face asta.
Dragă cititorule,
Titlul acestei postări spune că acesta este sfârșitul sagăi, dar sper din tot sufletul că acesta nu este chiar sfârșitul. Postarea de astăzi va include lucruri pe care le-am omis sau le-am uitat în postările anterioare și câteva gânduri personale bazate pe experiența mea de până acum.
Dacă ești o persoană care mă cunoștea în adolescență, te vei întreba ironic: „Ce? Cătălina nu a devenit un lider, manager, avocat, jurnalist, agent de publicitate sau ceva de genul acesta?” Nu. Nu am devenit așa ceva, chiar dacă eram ATÂT de tocilară la școală.
Dragă cititorule,
Săptămâna aceasta am fost înnebunită după muzică. De aceea am tot amânat subiectul croșetatului. Dar astăzi, această postare va fi mai la obiect.
Data trecută am spus că am fost invitată să merg în Irlanda pentru vară, în 2012. În timp ce stăteam acolo, nu am putut găsi un loc de muncă pentru că, ei bine, eram practic doar un turist și nu am putut obține toate documentele legale (adresă, cont bancar, facturi și altele asemenea). Așa că a trebuit să găsesc altceva de făcut. Văzând că canalul meu de YouTube creștea puțin, m-am gândit să fac diverse tipuri de videoclipuri.
Dragă cititorule,
Este a treia zi de când scriem (îmi tot spun în mintea mea că e prima zi, probabil pentru că Am ascultat melodia „First Day” de Timo Maas și Brian Molko; mi-am amintit de tipul din videoclip, care mi-a plăcut foarte mult, și am avut un vis frumos cu el). În fine, astăzi vom vorbi despre lucruri mai pragmatice și vom face mai puțină filozofie, deci mai puține vorbe goale. Ideea pe care încercam să o transmit este că am început să mă dedic unor puncte de lucru și proiecte de croșetat mai complexe. Și odată ce m-am angajat, am început să învăț incredibil de repede.
Dragă cititorule,
Astăzi este a doua zi în care scriem despre croșetat și probabil vom scrie și mâine. Trebuie să merg la o plimbare cu mama mea, Ana și Pufi, Yorkshire Terrierul, mai târziu în această seară. *Mă obligă*. Sunt îngrozită să ies afară din casă. Dar creierul și plămânii mei cer o gură de aer proaspăt. Vreau să fac o fotografie amuzantă cu mine (arătându-mi dragostea pentru fire), dar asta se poate face abia mâine – va fi adăugată într-o postare viitoare. În această dimineață, Ana mi-a dat o cană de lapte cald cu cacao în loc de cafea. Am apreciat foarte mult. Este foarte grijulie și încearcă întotdeauna să găsească ceva sănătos să-mi facă în loc de mâncarea proastă pe care aș vrea să o mănânc uneori. De fapt, nu am mai mâncat nimic din categoria ”mâncare proastă” de aproape un an. Dar din când în când, familia mea mă răsfață cu o felie de pizza și niște dulciuri. Dar obiceiurile mele alimentare nu sunt importante în acest moment (totuși, te rog să înțelegi că familia mea are mare grijă de mine). Așa că, să revenim la croșetat.
29 septembrie 2014
Dragă Cititorule,
A venit toamna. Acum câteva zile m-am trezit dimineața și am rugat-o pe sora mea (pe care o cheamă Ana) să-mi aducă o pereche de șosete de încălțat. Apoi, m-am înfășurat cât de bine am putut în pătura zig-zag pe care am croșetat-o acum doi ani și jumătate. O ceașcă caldă de cafea ar fi fost plăcută, dar, cum țin o dietă strictă, am voie să beau doar sucuri naturale și ceai. În această perioadă a anului, meșterii amatori își pun croșetele și andrelele și încep să facă tot felul de pături , pulovere , șaluri , cardigane , ponchouri , pălării și tot felul de alte mărunțișuri. Anul acesta, nu mă pot alătura mulțimii. Știu că îmi vei spune că nimic nu mă poate opri, dar există ceva ce mă oprește. Săptămâna trecută, eu și sora mea am încercat să înregistrăm cum să facem și să atașăm ciucuri la un șal , dar îmi lipseau atât de multe fire și bucle, încât a devenit frustrant și ciudat, așa că am rugat-o pe Ana să-mi arate instrucțiunile (a fost prima dată când a lucrat cu o croșetă …). În fine, la fel este și când croșetez piciorușe simple: încep cu un lanț de 20, primul rând se termină cu 22 de piciorușe simple , al doilea ajunge la 19, al treilea ajunge din nou la 22 și așa mai departe… În plus, nu pot opri lacrimile să-mi curgă pe obraji când țin în mână croșeta aceea însângerată de plastic.). Așa că, astăzi, voi vorbi puțin despre croșetat și cum croșetatul era pe cale să-mi schimbe viața (poate că încă mai poate?). Am vrut să vorbesc despre acest subiect de luni de zile!
<>
Vineri, 21 Februarie 2014
Dragi cititori,
Ultima oară când am scris am spus că mi-am programat mintea să fac lucruri extraordinare cu cele câteva abilități care mi-au mai rămas. Dar, în același timp, am cerut și un răstimp necesar ca să mă vindec. Ei bine, cred că voi avea nevoie de încă și mai mult timp.
Se fac 113 zile de când viața mi-a dat un șut în fund, iar eu zac întinsă și strivită de pământ de atunci. Nu mai există decât foarte puțină putere rămasă în brațele mele ca să mă reculeg, să mă adun și să mă ridic de pe jos. Ce mi se întâmplă acum nu este ca o durere de cap în privința căreia iei o pastilă, iar durerea trece. Nu este ca o durere de dinți în privința căreia te duci la dentist ca să îți trateze caria sau ca să îți extragă dintele. Nu este nici măcar ca atunci când treci printr-o operație unde problema ta este corectată chirurgical, după care tot ce trebuie să faci este să aștepți ca rănile să ți se vindece cu timpul. Mă uit la stânga: negru. Mă uit la dreapta: negru. Mă uit în sus, mă uit în jos, mă uit de jur-împrejur și privesc și tot ce văd este negru. Nu contează cât de mult mă frec la ochi, nu contează cât de multe galoane de lacrimi îmi spală obrajii. Problema aceasta nu dispare. Este ca o molimă, iar dacă va dispărea vreodată, o va face când nu vor mai fi rămas pic de speranță, de putere și de voință, iar eu nu voi mai fi decât o carcasă goală a persoanei care am fost odinioară. Sincer vorbind, dacă aș fi într-un grup și am fi urmăriți de către Jason X prin pădure, eu aș fi prima care ar cădea, care ar fi prinsă și căsăpită.
<>
Duminică, 09 Februarie 2014
Dragi cititori,
Azi se împlinesc 100 de zile de când viața mi-a fost întoarsă pe dos. Unii oameni au copii și toată viața lor se învârte în jurul acestora după aceea. Alți oameni obțin slujbe noi, în timp ce alții cunosc o iubită sau iubit nou. Iar unii chiar câștigă premiul cel mare la loterie. Dar pentru alți oameni coșmarurile devin realitatea lor curemtă, în locul viselor. Mi-am imaginat de multe ori de-a lungul timpului tot felul de scenarii în care m-aș fi îmbolnăvit de o boală teribilă sau în care mi-aș fi pierdut un membru/mădular sau ceva asemănător. Dar cel mai rău dintre aceste coșmaruri s-a adeverit. Am fost scoasă din circuitul vieții obișnuite după ce mi-am pierdut abilitatea de a vedea și de a auzi.
Am spus deja cu alte ocazii anterioare: nu sunt încă pregătită să vorbesc despre ce s-a întâmplat cu mine, despre modul în care mi-am pierdut aceste două simțuri. Dar se simte ca și cum mă aflu într-un film horor care rulează deja de 3 luni. Se simte ca și cum viața a făcut chiar mai rău decât să îmi dea o palmă peste față, așa cum a făcut-o de atâtea ori înainte. De data aceasta se simte ca și cum viața însăși m-a împins de la etajul 10, iar în timp ce eu cădeam și mă izbeam și îmi striveam trupul de asfalt, viața râdea de mine și spunea: ”Na, că nu te mai saturi!”
