Dragă cititorule,
Astăzi, la Jiko, am avut o ședință destul de plăcută cu Miki, care a urmat unei alte ședințe care a fost, de departe, cea mai lungă și mai intensă de până acum. Aceasta s-a întâmplat ieri și a durat aproximativ 2 ore și 15 minute în total. Ea și cu mine am avut o conversație foarte plăcută despre viață, conștiință, spirit și tot felul de alte lucruri.
– De ce simți nevoia să-mi spui despre lucrurile prin care treci? m-a întrebat ea.
– Să nu uităm că sunt încă om, am răspuns. În diferite ocazii, încă sunt condusă de emoții. Nu am găsit încă puterea de a le controla. Adică… să fiu lipsită de emoții, adică. De exemplu, sentimentele de singurătate și abandon au fost atât de copleșitoare timp de aproximativ o lună, încât am sărit peste două săptămâni de ședințe și am fugit acasă, unde cel puțin am avut compania lui Pufi, câinele Yorkshire Terrier.”
– Ai făcut foarte bine întorcându-te acasă, dacă asta ai simțit că trebuie să faci. Totuși, asta nu-mi răspunde la întrebare. Sau nu exact. Încă simți nevoia să vorbești cu cineva despre experiența ta. De ce așa? a încercat Miki din nou să mă ajute să merg și mai adânc în ființa mea pentru a găsi un răspuns încă și mai mulțumitor.
Desigur, acum că m-am trezit, mulți oameni se așteaptă să mă comport și să vorbesc într-un anumit fel. Probabil este doar o percepție subiectivă cu care mă confrunt. Sunt sigură că Miki nu așteaptă nimic de la mine.
– Mă voi întoarce în corpul emoțional. Anul trecut, când am început reiki, credeam că sunt o persoană simplă. Îmi amintesc bine cum, timp de o lună sau cam așa ceva, am stat la un prieten care mi-a povestit despre sinele interior, iluzie, meditație și așa mai departe. Când mi-a spus că Sensei va deschide chakra care se ocupă de vedere, am vrut să-l lovesc pe bunul meu prieten în față. ”Despre ce vorbește nebunul ăsta?”, m-am întrebat de multe ori.”
Miki a început să chicotească și mi-a sugerat să continui povestea.
– O lună după aceea eram în spital, comportându-mă ca o nebună, scuze, adică ca și cum aș fi fost posedată. Am fost trimisă chiar și la secția de psihiatrie. Doctorul de acolo m-a întrebat dacă aud voci. Bineînțeles, nu i-aș spune niciodată așa ceva unui doctor. Am parcurs atât de mult drum de atunci. Și nu am vorbit cu nimeni despre aceste lucruri, cu excepția mamei și a surorii mele, i-am mărturisit terapeutei mele.
Miki și-a pus ușor mâna peste fruntea mea. A făcut-o într-un mod foarte prietenos și grijuliu și m-a făcut să mă simt mai liniștită. O lacrimă sau două mi-au curs pe obraz, pe care le-a îndepărtat.
– Ce vreau să spun este că îmi lipsește contactul uman. Mă simt foarte singură, am continuat să îi mărturisesc despre cum mă simțeam.
– Nu înțelegi ce se spune despre viață!? O petrecem singuri. Venim singuri aici. Ne parcurgem singuri călătoriile. Plecăm singuri, a încercat Miki să-mi vorbească în chip consolator.
– Știu și înțeleg asta perfect. Dar simt că prietenii mei mă evită. Nu vorbesc despre cei care sunt incredibil de ocupați cu munca și alte chestii și nu au timp să vină pe la mine. Chiar dacă nu le-ar strica să sune măcar din când în când. Vorbesc despre acei prieteni care locuiesc vis-a-vis de mine. Și pur și simplu nu se obosesc. Știu că fiecare trece prin propriile porcării. Și respect timpul fiecăruia. Și starea de spirit. Dar ce fel de prieten este acela care știe despre situația mea și nici măcar nu-mi răspunde la e-mailuri sau mesaje, iar scuza lui este că nu știe cum să comunice cu mine?
Am oftat adânc și nu mi-am putut opri vocea să nu arate regret și tristețe.
– Știi ce? a spus Miki. Ești în cel mai bun loc. În plus, nu există coincidențe. Când am început să practic reiki, am încetat să mai vorbesc cu unii prieteni, iar alții au încetat să mai vorbească cu mine. Dar am întâlnit mulți alți oameni care sunt mai asemănători cu mine. Are legătură cu corpul energetic.
– Sunt conștientă de asta. Știu că atunci când frecvența și vibrațiile tale cresc, începi să atragi diferiți oameni care au idei, gânduri și comportamente similare cu tine. Este legea atracției.
– Exact asta e ideea, mi-a confirmat Miki, și din această cauză, nu ai niciun motiv să fii tristă. Și nici să simți regrete. Pur și simplu înseamnă că acești oameni nu mai sunt necesari în viața ta.
„Ăsta e un mod al naibii de grozav de a scăpa de niște prieteni inoportuni”, mi-am zis în sinea mea.
În orice caz, orice conversație pe care o am cu un terapeut de la Jiko mă face să mă simt mult mai bine. Sunt încă om.
Fii sănătos,
Cătălina.
