Dragă cititorule,
”A trecut destul de mult timp de când am scris ultima dată ceva.” Aceasta este fraza cu care încep aproape toate postările mele. Îmi cer scuze. Îmi retrag câteva dintre promisiunile pe care le-am făcut în ultimii 2 ani, cum ar fi: „promit că voi scrie mai des”, „promit că voi face mai multe videoclipuri”, „promit că te voi ține la curent”. Nu am reușit să mă țin de niciuna dintre ele. Și îmi cer scuze pentru ceea ce pare a fi o lipsă de interes. Nu-mi lipsește nimic să mă țin de cuvânt. Doar că nu mă așteptam ca multe dintre lucrurile care mi s-au întâmplat în ultimii 2 ani să se întâmple. Și nu mă refer la accidentul vascular cerebral pe care l-am suferit. Vorbesc despre multe dintre lucrurile care s-au întâmplat după accidentul vascular cerebral.
Terapeuții mei mi-au sugerat să documentez întreaga experiență prin care trec, fie prin scris, fie prin videoclipuri. Dar ce pot documenta? Nu fac nimic. Tot ce fac este să stau în tăcere într-un colț și să aștept. Și să vorbesc cu mine însămi. Și să merg mai adânc în interiorul meu. Îmi pare rău. Nu înțeleg ideea propriului meu articol.
Ceea ce aveam în minte acum un an era să creez un canal de YouTube și să vorbesc despre experiența mea ca persoană nevăzătoare. A eșuat. Nu pentru că nu am încercat, ci pentru că cred că nu ar fi trebuit neapărat să vorbesc despre asta, pentru că nu are nicio noimă să vorbesc despre mine toată ziua.
Mi-am dat seama de ceva duminică dimineață. Vinerea trecută, sora mea a postat un videoclip pe canalul meu principal de YouTube. Canalul are 28.000 de abonați și mulți dintre ei știu despre povestea mea. Nu era un videoclip despre croșetat, ci unul care mă arăta făcând expresii faciale: ba zâmbeam, ba mă miram, ba mă întristam, ba mă îndoiam, etc., folosind pentru acest exercițiu toți nervii și mușchii mei faciali. Era ceva mărunt și prostesc, pentru că și eu sunt o persoană normală, nu doar un profesor care îi învață pe alții despre croșetat și nici o persoană cu talente multiple care exprimă ceva artistic sau ceva de genul. Am văzut odată un videoclip în care unul dintre YouTuberii mei preferați își mânca cerealele, iar asta timp de 10 minute. Nu a făcut nimic altceva decât asta, în timp ce se uita la cameră, fără a scoate măcar o singură vorbă. A fost ceva incredibil de prostesc pentru că arăta omul din spatele artistului și al profesorului. Așa că m-am bucurat de fiecare secundă, urmărind omul în viața sa personală. Dar, în cazul meu, un număr foarte mic dintre abonații mei l-au vizionat. Multora dintre ei nu le-a plăcut și mi-au lăsat comentarii dure, spunându-mi că sunt dezamăgiți de mine și că mă umilesc. M-au întrebat care este scopul videoclipului și tot felul de alte întrebări.
Din păcate, niciunul dintre abonați nu și-a amintit faptul că, suferind accidentul vascular cerebral, le făcusem cunoscut faptul că nervii mei faciali fuseseră afectați de tromboze, conducând la o semi-pareză a unei jumătăți a feței mele. Semi-pareza era mai mult decât vizibilă. Când Trejan m-a invitat să locuiesc la el timp de mai bine de o lună la începutul terapiei reiki, la sfârșitul anului trecut, mi-a mărturisit că, vizionându-mi videoclipurile ca să se informeze în legătură cu starea în care mă aflam, urmărise un anume clip pe care îl înregistrasem la nicio lună după ieșirea din spital, perioadă în care mă simțeam încă traumatizată și oribil de speriată din cauza faptului că-mi pierdusem vederea și auzul. Dar mai mult decât că păream speriată, Trejan mi-a mărturisit că fața mea arăta atât de deformată, ca atunci când privești la un obiect prin filtrul unor ciuburi de sticlă spartă, încât, din reflex, și-a șters monitorul calculatorului, crezând că monitorul era murdar sau stricat, deformându-mi fața. Așadar, pareza mea facială era mai mult decât vizibilă. Cu toate acestea, niciunul dintre răutăcioșii spectatori care mi-au urmărit videoclipul de zilele trecute nu s-a gândit să-mi scrie în schimb, zicându-mi: ”Dar, draga mea, este o minune de la Dumnezeu să te pot vedea zâmbind din nou cu întreaga ta față! Îmi amintesc cum arătai în urmă cu doi ani! Ce îngrozitor, prin ce trebuie să fi trecut și cum trebuie să te fi simțit, fiind incapabilă să-ți miști mușchii feței! Cu siguranță nu ai mai putut să zâmbești frumosul tău zâmbet! Dar iată că, după doi ani, nervii tăi s-au vindecat! Este o minune!” Dar nu, nu, nimeni nu mi-a scris astfel de lucruri. Nimeni nu s-a bucurat pentru mine și pentru progresul meu, văzând în încercarea mea numai o modalitate aiurită și fără sens de a mă da în stambă.
Sigur, am fost dezamăgită să aud ce cred oamenii despre o fată oarbă care a pierdut atât de mult și a rămas cu foarte puține oportunități. Dar întreaga experiență mi-a confirmat ceva, ceva ce am început să simt cu multe săptămâni în urmă, chiar luni înainte de acest moment. Nu mai vreau să fac videoclipuri. Nu despre mine, în orice caz. Nu am vrut niciodată să le fac. Dar le-am făcut pentru că aveam nevoie de un loc de muncă.
Nu este că nu pot accepta critici. Numai Dumnezeu știe câte critici am auzit și am acceptat în ultimii 20 de ani din viața mea. Abia încep să conștientizez acest adevăr… Doamne, nu mai suport. Îmi ia 50 de minute să pun câteva cuvinte cap la cap ca să aibă sens. Nu mai suport să vorbesc despre mine și engleza asta afurisită mă sufocă. Simt o durere serioasă undeva în jurul gâtului, unde știu că este chakra mea cea mai disfuncțională. Îmi pierd interesul să scriu. Sau să scriu pentru a obține hituri și aprecieri. Îmi pierd interesul să fac aceste videoclipuri. Sau, mai bine spus, să le fac pentru a obține vizualizări, abonați și faimă. Nu vreau nimic din aceste lucruri. Nu mi le-am dorit niciodată.
”Prostuțo, prostuță Cătălina. Oamenii te-au numit o persoană multitalentată. Ai de gând să lași tot talentul ăsta să se irosească?” Nu, ba da, vreau. Sau pur și simplu nu mă voi mai concentra pe mine. Așa că m-am gândit la ceva. Ideea îmi stă în minte de aproximativ 4 ani. Este vorba despre o organizație non-profit menită să ajute micii creatori. Nu voi vorbi mai mult despre asta acum pentru că nu știu despre ce să vorbesc. Este doar o idee. Dar ca să mă asigur că aceasta este ideea corectă pe care trebuie să o urmez în viața mea, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită, până la sfârșitul acestei săptămâni, o donație de 25 de dolari prin intermediul unui binefăcător. Este semnul de care am nevoie și voi considera cei 25 de dolari prima cărămidă în zid. E miercuri. Mai sunt 4 zile și voi pune capăt prostiilor din viața mea și voi începe să lucrez la ceea ce cred că este scopul meu în această viață.
Cu degetele încrucișate,
Cătălina.
