Dragă cititorule,
Irina este o fostă colegă de liceu a surorii mele cu care întâmplarea a făcut să ni se încrucișeze drumurile cât timp am locuit în București pentru terapie, iar pentru că ea are un blog despre viață și ființe dragi, dedicându-l inimii și sufletului și pentru că eu mă aflam într-una din acele situații delicate care merită povestite și împărtășite cu cititorii, Irina mi-a făcut invitația unui interviu scris pe care am primit-o îndată, dornică fiind să-mi narez experiențele încă o dată. Îmi luai singură permisiunea de a publica acest interviu și pe blogul meu, însă îți fac invitația de a da o fugă și pe Blogul Irinei, spre a te bucura de lectura textelor ei!
1. Cine este Cătălina? Prezintă-te în câteva cuvinte pentru cititorii blogului meu…
Conform vârstei, Cătălina este o tânără femeie de 28 de ani, care nu este scoasă din adresări de genul „ce copilaș drăgălaș ești”, dar care, în realitate, se consideră o simplă entitate aflată în continuare în căutare de răspunsuri legate de viață, moarte și câte și mai câte altele.
2. Cum era Cătălina înainte de noiembrie 2013?
Cum se spune pe străinește, Cătălina was drifting. Pentru o bună bucată de timp, pierduse noțiunea de viață sau scop în viață, de obiective și idealuri, dar mai ales de sine. Se ascundea și fugea de responsabilități. Plângea și se plângea prea mult. Căuta și nu găsea nimic pentru că nu știa ce căuta. Așa că plângea și mai mult și blama pe toată lumea pentru diversele eșecuri, mai puțin pe sine. Totuși, îi vom da câștig de cauză Cătălinei pentru că în lunile premergătoare lui noiembrie 2013, începuse să se reculeagă, să se găsească și să pună un pic de ordine în viață.
3. Ce îți amintești din ceea ce s-a întâmplat?
Deși ultimul RMN arată că aș putea avea probleme legate de memorie, îmi amintesc tot. Nu tot ce am învățat la școală, ci tot ce s-a întâmplat în 2013 și după aceea.
Îmi amintesc că m-am trezit dimineață, că am coborât scările, pregătită pentru noile mele proiecte de croșetat. Orice zi de genul acesta era o zi bună. Am deschis ușa de la birou și l-am găsit pe partenerul meu din Irlanda gol pușcă, uitându-se la filme adult și făcând și alte treburi mai deșucheate, pe care sunt sigură că multă lume le face. Aș vrea să glumesc, dar nu o fac. I-am spus că mă voi preface că nu am văzut întâmplarea. Așa că m-am retras în altă cameră. Nu a venit după mine să mă împace, iar puțin timp după aceea, am aflat că mă și trădase. Așa că am plâns. Era un șoc foarte puternic să mă găsesc singură într-o țară străină, cu o sumedenie de minciuni pe care le spusesem părinților ca să acopăr unele greșeli prostești, pe care le făcusem în trecut. Puțin după aceea, au apărut primele simptome că ceva aiurea se întâmplase. Mă refer aici la vărsături, amețeală, lipsa somnului și o stare generală de rău. La câteva zile după aceea, situația s-a înrăutățit. Vederea mi s-a dublat, a apărut o pată cenușie în ochiul drept, am început să am dureri masive de cap și… vărsăturile. Nu mai reușeam să mănânc nimic. Nu mai reușeam să dorm. Nu simțeam decât frica care, în realitate, semăna foarte bine cu groaza. Nu aveam asigurare medicală în Irlanda, dar nici bani să mă întorc acasă, iar cât despre părinți, îmi era pur și simplu rușine să le cer ajutorul.
Vezi tu, nu am suspectat pentru o secundă că ar fi putut fi vorba despre creier. Totuși, situația mea nu se îmbunătățea. Așa că, până la urmă, le-am cerut ajutor alor mei. Iar pe 16 noiemrie 2013 m-am întors în România pentru teste. Despre ele voi vorbi mai încolo.
4. Cum s-a schimbat viața ta din acel moment?
Radical. O bună bucată de timp m-am simțit neom. Adesea m-am descris ca pe un ciot de om. Am spus că am rămas 5% om. Nu mai am conștiința corpului fizic. Nu a corpului meu sau al altora. Toți oamenii noi pe care îi cunosc sunt, pentru mine, entități cu voce care îmi vorbesc în matrix. Am zis radical, dar am vrut să spun brutal. În primele luni de după boacănă am plâns încontinuu pentru că nu mai puteam face nimic din ce îmi plăcea. Pe lângă vedere, specific că mi-am pierdut și auzul. Dar, odată ce auzul a început să se îmbunătățească, mi-am mai venit în fire. Iar acum, sunt aproape ok. Sunt tot eu, Cătălina, doar că nu mai văd.
5. Pentru că nu mai vezi acum, se poate spune că SIMȚI altfel lucrurile? Cât, cum? Detaliază tu.
E puțin spus că văd altfel lucrurile acum. Nu mai am noțiunea timpului și a spațiului, prin urmare nu mai sufăr că trece timpul pe lângă mine și nu mai fac nimic. În fond, tot ce am acum din belșug este timp. Așa că pot să fac orice. În plus, nu îmi mai pasă de aparențe. Nu mi se mai spune „nu te uita la acest lucru pentru că este urât”. Mai degrabă cred că am pierdut noțiunea urâtului. Tot ce îmi pică în mână, tot ce găsesc trebuie să fie frumos, pentru că există.
În ultima vreme, mai ales, am început să resimt această lipsă a vederii ca pe un fel de lecție de supraviețuire. Îmi ia 5 minute să torn apă din sticlă în pahar, fără să vărs nimic pe lângă. Și, Doamne, ce satisfacție am când reușesc. Poți spune că sunt un ciot de om, mai ales dacă tu accelerezi la 160 pe autostradă și nu îți pasă de nimic. Zic doar că unii oameni se bucură din motive foarte simple. Așa cum mă bucur eu când reușesc să-mi pun sandalele de una singură.
6. Din ceea ce am aflat despre tine, mi se pare că ești o persoană foarte optimistă, curioasă și hotărâtă. De unde vin toate aceste ärme secrete”, cu ce combustibil le alimentezi?
Mi-ar plăcea și mie să știu, dar măcar sunt conștientă de ele. Dar dacă vrei să știi, până la finele lui octombrie 2014 am stat priponită de pat, speriată și încărcată de furie. De atunci până acum am parcurs un drum lung, plin de peripeții. Am fost ajutată de prieteni și fani de pe YouTube să primesc terapie alternativă prin reiki, la o clinică din București.
Te întrebi dacă m-a ajutat? Bineînțeles că da, dar nimic nu ar fi fost posibil dacă nu aș fi avut voință, curaj și putere. Ori le ai, ori nu le ai. Nu cred că le găsești. Sau că ele apar, cumva, din senin, atunci când parcurgi un drum. Cred că toată lumea este înzestrată cu aceste calități, doar că le-au îngropat și le-au acoperit cu idei mult mai banale, de tipul: „nu îndrăznesc să fac acest lucru pentru că aș putea eșua”, „nu pot”. Dacă dai la o parte învelișurile astea de calitate îndoielnică, rămâi tu, un luptător entuziast și optimist.
7. Între toate proiectele/interesele tale, cum îți împarți timpul? Ce planuri ai?
Deși optimistă și încrezătoare, sunt, totuși, și realistă. Proiectele, planurile și ideile mele depind în mare măsură de disponibilitatea celor din jurul meu. Este un minus sâcâitor atunci când îți pierzi vederea. Depinzi mereu de cineva ca să facă ceva, fiindcă tu nu poți să-l faci de unul singur. Așa că multe din proiectele mele sunt, momentan, pe pauză. Cum ar fi canalele mele de croșetat de pe YouTube, Artă Manuală și Cătălina Stan (în engleză).
Și pentru că, de fapt, cheful este autoritate în domeniu, atunci când îmi vine, scriu sau mai degrabă dictez. Din când în când, împreună cu sora mea, ne jucăm de-a regizorul și actorii pe YouTube. Îmi documentez călătoria spre vindecare printr-un fel de serial numit ”The C.A.S. Show”. Mai mult de atât, încerc, pe cât posibil, să mă apropii de ideea de normal. Este cel mai dificil proiect, iar, pe alocuri, scopul mi se pare imposibil de atins. Mi se pare mai ușor să ajung pe lună decât să port o conversație cu o prietenă la un suc, la o terasă. Așa că, înainte de alte planuri ambițioase, încerc să o scot pe Cătălina la linia de plutire și, după aceea vom vedea ce va mai fi.
8. Știu că ai trecut prin multe teste, tratamente și intervenții medicale. Multă vreme, răspunsurile au întârziat să apară sau se contraziceau și anihilau reciproc. Te simți specială? Cum ai simțit atenția/grija sistemului medical? Cum ai văzut implicarea specialiștilor care te-au evaluat/tratat?
Mi-a luat 18 luni după tromboze să înțeleg că cei 20 de doctori de la cele 5 spitale în care am fost internată și-au dat toată silința să mă ajute să mă fac bine. Dar, dacă vrei să știi ceva, tocmai spitalizarea și tratamentul acordat de doctori sunt cauzele pentru care am suferit ADEVĂRATUL accident cerebral.
Rămăsesem cu povestea în momentul când mă întorsesem acasă în România, pe 16 noiembrie 2013. Am început teste la doctori particulari, după care am fost trimisă la Spitalul din Brăila, după care au urmat spitalele Victor Babeș, Colentina, Institutul de Chirurgie Neurovasculară din București și, din nou, Spitalul Județean Brăila. Ca să scurtez povestea, niciunul dintre acești doctori nu a ascultat povestea mea. Am fost testată în fel și chip pentru infecții, infecții exotice, infecție cu transmitere sexuală, infecții dentară, toate fără niciun rezultat. Mulți dintre ei au bătut cu pumnul în masă, fiind ferm convinși că e vorba de o infecție, alții au bătut cu piciorul în podea și au vehiculat teoria cum că aș suferi de o boală foarte rară de sânge, trombofilie, deși timp de 26 de ani, până atunci, fusesem sănătoasă tun. Unii dintre ei m-au arătat cu degetul și au încercat să lege răul de faptul că luam anticoncepționale, în ciuda faptului că nu suferisem niciun efect secundar pe parcursul celor 3 ani, cât le-am luat intermitent. Degeaba le ziceam că sufeream de depresie și că trecusem printr-un șoc emoțional puternic. Răspunsul lor era: „Nu se orbește de la depresie sau de la plâns.” Poate că nu, dar zecile de teste pe care le-am făcut nu au relevat nimic anormal în corpul meu, iar tratamentul cu anticoagulant, administrat intravenos timp de 20 de zile, nu a avut decât foarte puține efecte. În schimb, tot ce simțeam eu era teroare. Lasă furia și dezgustul, vorbesc despre teroare, despre acele momente când, din întuneric, venea cineva de 5 ori pe zi să bage un ac în venele mele, să mai ia o doză inutilă de sânge pentru a mai face încă un test neconcludent. Știi cum este, când acest cineva, fără față, corp sau formă începe să bage acel ac în picioarele tale, pentru că nu mai ai niciun centimetru de țesut disponibil în brațe? Vorbesc despre groaza de a fi transferată, din nou, la un alt spital pentru că la cel anterior nu își dau seama că ai suferit un accident cerebral, pentru că ai plâns prea mult? Vorbesc despre furia față de doctorii care nu au citit primul RMN corect. Despre furia față de birocrație, despre faptul că îți pui toată încrederea, dar mai ales viața, în mâinile acestor oameni.
Când, în cele din urmă, trombozele venoase au fost descoperite în urma unui al doilea RMN făcut la Colentina, la 10 zile interval față de primul, vederea mea era aproape total pierdută. Auzul devenise disfuncțional și începusem să îmi pierd mobilitatea. Totuși, au început sa-mi administreze tratamentul standard. Timp de 4 zile am dat rezultate bune. Distingeam culori, obiecte și fețe, inclusiv chipul mamei mele. Până într-o zi, când, din senin, au venit câțiva infirmieri care m-au ridicat din nou pe sus ca să mă ducă undeva. Nu am înțeles de ce. Nu puteam să concep de ce sunt din nou mutată, deși răspundeam la tratament. De la Colentina, în salvare, până la Institutul de Neurochirurgie Vasculară, în câteva minute, corpul meu a cedat și atunci am suferit tromboze cerebrale multiple (din cauza că sângele se coagula foarte mult) Doctorii l-au numit accident cerebral ischemic, dar mai are importanță? Nici până acum nu și-au dat seama ce a fost cu mine.
În orice caz, au urmat 4 zile la terapie intensivă, la Institut, unde doctorii le-au spus părinților mei că nu mi se dau șanse de supraviețuire.
Familia m-a mutat mai aproape de casă, la Spitalul din Brăila. Fără nicio diferență. Teroare. Furie. Scârbă. Panică. Era tot ce simțeam. Am fost în stare catatonică și, în cele din urmă, am pierdut și auzul. În continuare, doctorii dădeau din umeri nedumeriți. Insistau, în continuare, că sufăr de vreo boală rară de sânge. Unele dintre cadrele medicale au luat cu nerușinare bani de la părinții mei în timp ce le spuneau că nu apuc a doua zi dimineața.
Pentru că nimic din toată tărășenia asta nu se îmbunătățea, pe 17 decembrie 2013, părinții mei m-au scos din spital să îmi pot trăi liniștită ultimele zile pe patul de acasă. Conform doctorilor, am plecat acasă cu creierul umflat ca un balon, cu tromboze venoase profunde și cu sângele închegat. Totuși, când m-am așezat pe patul de acasă și l-am simțit pe Pufi, cățelul familiei, cum îmi sare în brațe și începe să îmi lingă brațele pline de vânătăi, am știut că sunt salvată. Și, din ziua aceea, am început procesul de vindecare.
Așa că, scuză-mi vorba, doctorii să i-o spună lui mutu’ că nu poți face accident cerebral și orbi de la depresie și plâns prea mult.
9. Dincolo de explicațiile medicale, cum îți justifici tu aceste experiențe? Care este lecția pe care trebuie să ți-o însușești tu și/sau ceilalți?
Conform doctorilor, accidentul meu cerebral ischemic are cauze necunoscute. Dar, oricât de neverosimil ar părea, știu perfect ce mi s-a întâmplat. Și încerc, pe cât posibil, să nu o fac pe deșteapta. În niciun caz nu sunt mai deșteaptă decât doctorii. Dacă vrei să îți spun sincer, tot ce ar fi trebuit ei să facă era să-mi dea o pastilă de anticoagulant pe zi și să mă trimită să vorbesc cu un psiholog. E psihologie pură. Ieri eram un om normal, iar azi sunt oarbă, surdă, legată de pat prin intravenoase, cu sondă și în pampers. Dacă am mai avut vreo putere să mă observ din exterior, nu aș fi fost prea departe de sentimentul că eram umilită și scârbită de condiția umană. Cine era Cătălina și ce a ajuns ea să fie! Din păcate, doctorii nu iau în calcul și gândurile de acest gen. Ei tratează doar carcasa, dar omul este mai mult decât un corp. Omul este mai degrabă un fel de calculator: corpul este echipamentul hard, mintea este software-ul. Corpul va răspunde la comenzile dictate de soft. Iar dacă mintea decide că azi nu are chef să se ridice din pat, apoi crezi că echipamentul hard se va ridica? Mă îndoiesc.
Lecția pe care am învățat-o eu: trebuie să îmi repar mintea, emoțiile și spiritul pentru ca și carcasa să fie funcțională.
10. Care este relația ta cu Dumnezeu?
Până în ianuarie anul acesta, am fost aproape o atee convinsă. Uneori îmi spuneam că bănuiesc că Dumnezeu ar exista, dar sunt certată cu El. Nu mai sunt certată. Și nici nu cred că există. Știu că există. În circumstanțele mele, unii oameni iau drumul bisericii, alții o iau pe arătură. Eu nu am făcut-o pe niciuna, dar m-am îndreptat spre spiritualitate. Nici nu am avut cum altfel, când, așa cum am mai zis, am pierdut noțiunea corpului fizic, a timpului, a spațiului și a altor lucruri de ordin material. Nu mi-a rămas decât să mă întorc spre interior. Și, Doamne, trăsnăile pe care le-am descoperit acolo!
Subliniez că nu cred în dogmă sau în religia propriu-zisă. Nu am devenit adepta niciuneia dintre ideologiile religioase de pe pământ. Știu doar că fiecare dintre noi avem un sâmbure de adevăr și că această scânteie micuță se găsește adormită în fiecare dintre noi. Iar reiki m-a ajutat să o trezesc. Stați, totuși, fără grijă. Nu mă veți găsi făcând propagandă religioasă la tv. Nici nu mă veți întâlni închinându-mă copacilor pe stradă. Ocazional, totuși, mă veți vedea în parc stând cu fundul pe iarbă pentru că e o metodă a naibii de bună pentru ca unele energii aiurite să fie eliminate.
11. Care este mesajul TĂU? Ce vrei să rămână în mintea și sufletele celor care vor avea curajul și puterea să citească micul nostru interviu?
De câteva zile încoace încerc să-mi răspund la o întrebare pe care sora mea a găsit-o într-o carte, un citat de Dostoievski. Suna cam așa: „Știi cine ești?”.
„Cum să nu știu cine sunt”, îți vei zice. Ia încearcă să răspunzi!
