Dragă prietenă,
Probabil vei simți, citind aceste rânduri pe care le descoperi într-un plic virtual, în loc să fie scrise pe messenger, și despachetând acest cadou care a ajuns la tine pe căi ceva mai trăznite, în loc să ți-l fi înmânat personal, că m-am decis să-ți fac o glumă nesărată. Nicidecum! Nu aceasta voiesc să fac față de tine, ci voiesc numai săă-ți răspund la întrebările ce mi le-ai pus în urmă cu o lună, când ai împărtășit cu mine experiența pe care Universul ți-a dat-o prin intermediul acelora care au avut nevoie de ajutor. Dar da, eu numai aceasta voiesc, anume să-ți răspund la acele întrebări în așa fel, încât să desprinzi din ”trucul” meu o învățătură, chiar dacă se va întâmpla the hard way, ceea ce, probabil, are să te usture în simțurile tale sensibile, precum și pe mine m-a usturat, și încă foarte tare, de parcă mi-ai fi turnat o mare de sare pe răni, punându-mi acele întrebări la care am răspuns de zeci de ori în mintea mea până acum, scriind răspunsul de zeci de ori în capul meu, fără să mă îndur să trec propriu-zis în scris gândurile mele. M-am decis, deci, ca răspunsul meu să ți-l transmit pe o cale ceva mai semnificativă.
Căci m-a durut atât de tare să mă întrebi cum apreciez eu un ajutor care mi se oferă, încât am vrut să-ți răspund din prima clipită de ochi, iar asta fără să mai argumentez asupra răspunsului meu, că eu nu sunt persoana potrivită pe care să o întrebi ce îmi place și ce nu-mi place în privința unui ajutor care mi se acordă, iar aceasta din simplul motiv că eu NU SUNT (da! pun deosebit de multă emfază pe această negație!) o persoană care se consideră ajutată de către semenii săi. Sau, haide să corectez puțin aserțiunea mea, sunt mulți ani, chiar prea destui, de când nu am mai fost ajutată, așa încât să depășesc poticnelile de care m-am împiedicat pe cale. Nu, draga mea, să nu care cumva să mă contrazici, căci adevărul adevărat, crud, nemilos și extrem de împovărător este că eu nu sunt ajutată, încât subiectul întrajutorării a devenit unul dintre cele mai delicate subiecte pentru mine, ba este un subiect atât de extrem de delicat, încât nu doar că mă feresc să îl abordez în discuție cu altcineva, ci m-am văzut nevoită să renunț cu desăvârșire să îl mai aduc până și în atenția propriului cuget pentru a-mi fi mai ușor să rămân stabilă și echilibrată din punct de vedere psihic și emoțional. Cu alte cuvinte, m-am văzut nevoită să abandonez nădejdea că voi fi vreodată ajutată cu adevărat, chiar și numai în privința strictului necesar pe care situația mea îl solicită de la ceilalți și care se referă la puțină companie, puțină comunicare, puțină încurajare, șamd. Și atât! Numai atât găsisem de cuviință să-ți răspund: ”caută de întreabă pe cineva care CHIAR este ajutat cum îi place să i se acorde ajutor și cum îi displace, iar nu pe mine mă întreabă tu acestea, căci eu sunt de mulți ani, de prea mulți ani, o ființă părăsită, cu desăvârșire părăsită, ocolită și uitată”. Ah, fă un act de milostivire față de mine și nu mă contrazice, gândind că exagerez spunându-ți că sunt chiar atât de părăsită, naiva ta încercare de a părea pozitivă în orice împrejurare pe care alt suflet ți-o descrie că trece prin ea nu servește la mare lucru, mai ales când tu însuți (sau tu însăți) contribui, prin lipsa ta de empatie, la durerea aceluia despre care vorbim. Fiindcă tu însăți, my dear, dacă nu mai părăsit și nu m-ai uitat, tot te ferești de mine, așa încât să ajung să simt că mă ocolești, oricâte scuze și justificări ți-ai găsi pentru evaziunea pe care o simt, de mult timp încoace, că vine dinspre tine înspre mine. Nu, nu, nu admit nicio contrazicere, când ar fi cu mult mai ușor să recunoști că așa este, decât să te lupți, prin argumentație, ca să dovedești că lucrurile nu stau deloc așa, că există motive, cauze, justificări. Am să-ți dau numai această dovadă că poteca ta înspre mine este una ocolită, în loc să mai fie bătătorită, ca în urmă cu ceva ani, când omul te vedea la chip și te auzea la glas ceva mai cu spor. În decursul anului trecut nu ai găsit nici măcar o singură oră liberă, din cele 8784 pe care le-a avut anul, spornic an, află de la mine, întrucât a avut cu 24 de ore mai mult decât unul obișnuit, fiind bisect,
zic, nu ai găsit nici măcar o singură oră liberă ca să vii să mă vizitezi, în pofida faptului că știai, chiar mai bine decât cei mai mulți care alcătuiesc restul, că eram într-o stare disperată și dezolantă, dar mai ales în pofida faptului că tu însăți îți dăduseși cuvântul că îmi vei veni întru ajutor, bunăoară, numai ca să iei masa împreună cu noi, masă care, îți amintești oare acest lucru?, devenise otrăvitoare pentru noi, încă având-o atunci pe bunica printre noi. Iată un cuvânt pe care ți l-ai dat, dar pe care nu l-ai respectat, pentru ca acum să fie mult, mult, my dear, mult prea târziu ca să te mai ții de cuvântul ce singură l-ai dat, fără să ți-l fi smuls cineva cu forța.
Și pentru că veni vorba de cuvântul pe care singură ți-l dai, ca să-mi împlinesc scopul de a-ți da un sfat sau două, precum am zis, the hard way, mă văd nevoită să-ți reamintesc de ratata noastră încercare comună de a-l vizita pe domnul Vulpescu, profesorul căruia i-ai adus mereu cele mai lăudabile elogii, dar față de care nu te-ai comportat conform cu valoarea pe care pretinzi că i-o acorzi. Îți amintești cum și când ne-am hotărât să facem acest demers de a-l vizita? Stăteam amândouă pe o băncuță, pe faleză, în luna februarie a lui 2023, aceasta fiind ultima ta vizită pe care mi-ai făcut-o cu adevărat, din voia ta proprie. Ți-am pus atunci de mai multe ori această întrebare, ”ești sigură că vrei?”, întrucât până atunci dăduseși dovadă de multe vorbe mari, retrase ulterior în chiar ultimul moment. Mi-ai spus că ești 100% sigură, iar eu am crezut în cuvântul tău, bizuindu-mă pe tine. Iată, mă văd nevoită să-ți reamintesc cum ai procedat după aceea în chestiunea ”hai să îi facem domnului Vulpescu o vizită împreună”. Ai venit cu mine și cu sora mea până în fața ușii, pentru ca tu să fugi mâncând pământul de cum te-ai văzut în fața acestei uși și, ca atare, în fața perspectivei de a-ți ține cuvântul pe care singură l-ai dat, iar asta nu doar față de tine însăți, cât mai ales față de ceilalți pe care prea bine îi putem numi co-echipieri cu care te-ai parteneriat, din voință proprie și conștientă, în vederea executării unui plan asupra căruia ați căzut de comun acord să îl înfăptuiți. Nu m-ai întrebat niciodată până acum ce s-a întâmplat dincolo de ușa al cărei prag nu l-ai trecut, fugind de cuvântul tău sub pretextul unei indispoziții lipsite de orice noimă. O, nu ai niciun habar cât de jenant a fost, draga mea, cât de jenant a fost, încât sunt sigură că i-am părut domnului Vulpescu nebună, cu siguranță așa trebuie că i-am părut, iar asta întrucât, necunoscând că tu fugiseși în chiar fața ușii, după ce făcuseși efortul de a veni până în fața ei și neauzindu-ți deloc, dar chiar deloc vocea în timpul conversației, crezând cu naivitate că tăcerea ta nefirească se datora unei timidități izvorâte ad-hoc din intensa emoție trăită la revederea celui mai îndrăgit profesor al tău, ca să te încurajez să vorbești și tu i-am tot spus domnului Vulpescu despre tine, de mai multe ori în timpul dialogului, ”Sânziana care este aici, de față”. Tu, însă, nu erai de față, iar eu habar nu aveam că tu nu te ridicaseși la înălțimea propriului cuvânt pe care singură ți-l dăduseși. Eu l-aș crede puțin nebun pe acela care mi-ar vorbi precum i-am vorbit domnului Vulpescu despre tine care nu erai, totuși, acolo, de față.
Subiectul întrajutorării este unul atât de sensibil și de delicat pentru acela care se află în disperată nevoie de a fi ajutat, încât nu-mi permit să îmi asum răspunderea de a-mi bate joc de durerea acelora a căror suferință o cunosc și eu mult prea bine ca să dau, ca atare, sfaturi negândite care nu folosesc la nimic. Tu ești aceea care mi-a pus aceste întrebări, presupun că nu ai avut așteptarea să-ți răspund cu jumătăți de măsură, iar asta pe un ton dulceag, condescendent, înțelegător și non-critic. Haide să lăsăm zahărul pentru prăjituri întrucât, în chestiunea întrajutorării, să-ți vorbesc mieros nu schimbă nicicum amărăciunea pe care o simt în toată ființa mea în ceea ce privește, mai înainte de toate, cuvântul pe care ți-l dai față de un om care are nevoie de ajutor, punând în urechile acestuia cuvinte mari de care nu te ții, sfârșind prin a te feri de el, ocolindu-l. Sânziana, cei mai mulți facem fel de fel de promisiuni în spațiul de siguranță al minții noastre în care absolut nimeni nu are dreptul să pătrundă ca să ne judece și ca să ne critice pentru ce singuri gândim, simțim și făgăduim la noi acasă. Între pereții propriului așezământ, unde suntem singuri și unde nu ne vede și nu ne aude nimeni, suntem liberi să zicem orice. Însă lucrurile sunt cu mult mai diferite atunci când ne facem cunoscute gândurile în fața altui suflet față de care ne dăm cuvântul, inclusiv acel cuvânt care se referă la întrajutorare, promițându-i aceluia despre care știm că se află în mare necaz și în deznădejde că vom face și că vom drege, că îi vom fi alături, că se pot bizui pe noi și câte și mai câte, numai pentru ca, atunci când nevoia celuilalt cere ca tu să te ții de cuvântul dat, să fugi mâncând pământul din chiar fața ușii, în pragul căreia, totuși, ai venit. Nu doar eu sunt aceea care este sătulă până la refuz, până la saturație, de cuvântul pe care singuri ni-l dăm, dar pe care nu ni-l ținem, întreaga umanitate este sătulă până la refuz de teoreticienii binelui care vorbesc nespus de frumos despre facerea de bine, care vor să facă bine și care fac fel de fel de promisiuni în privința binelui pe care vor începe să îl facă la un moment dat, cândva, în viitor, dar nu acum, căci acum îi ține o scamă pentru a deveni practicanți ai binelui. Acesta este un lucru pe care nu am mai putut să îl țin deloc în mine, fără a nu-ți da un sfat. Niciodată, dar absolut niciodată, câte vieți viitoare vei nai avea, să nu mai faci promisiuni față de un alt suflet, mai ales când acesta este necăjit, bolnav, în nevoie de ajutor, dacă tu singură știi că nu ți-l vei respecta. Niciodată, dar absolut niciodată să nu mai faci acest lucru față de nimeni întrucât este o cruzime, pur și simplu este o cruzime să îl încredințezi pe un șchiop sau pe un paralitic că vei fi cârja lui sau scaunul său cu rotile sau pe un orb că vei fi ochii lui prin care el să vadă și brațul de care să se sprijine, fie și numai temporar, într-o ocazie oarecare, când s-a luat hotărârea să se facă o vizită unui profesor din liceu, numai pentru ca tu, cel care ai spus că ești 100% sigur asupra propriului cuvânt, să- îl părăsești pe nevoiaș în chiar fața ușii, iar asta sub prretextul unei indispoziții, al pierderii chefului. O, Doamne, de câte ori nu mi-ai spus că vei fi ochii mei, vrând să mă ajuți? Aceasta este o cruzime, iar cel mai rău, când te comporți astfel, este să ai așteptarea ca cel prejudiciat să te justifice, să te înțeleagă, să-ți găsească scuze, să le accepte pe ale tale, jalnice, neserioase, fără niciun fel de împotrivire. Acesta este primul și cel mai prețios sfat pe care ți-l pot oferi în ceea ce privește acordarea unui ajutor pe care nu te obligă nimeni pe lumea asta să îl acorzi, dar pe care promiți să îl faci, fără să îl faci sau amânând la nesfârșit facerea binelui respectiv, căci, precum ți-am dovedit prin exemplul mesei otrăvite la care ai tot amânat să vii, uneori este mult, mult prea tardiv să te mai ții de unele cuvinte pe care ți le-ai dat, îmbolnăvirea și/sau moartea aceluia aflat în nevoie putând fi perspective suficient de serioase pentru ca tu să nu mai întârzii înfăptuirea promisiunii făcute. Căci dacă tu îți tot vei da cuvântul că vei face, că vei ajuta, că vei participa, că te vei implica, dar fără să faci ceea ce singură spui că vei face, mai ales față de alții, la un moment dat cuvântul tău nu va mai avea niciun fel de valoare sau de credibilitate, cei din jurul tău nu te vor mai lua în serios, iar tu vei deveni o persoană pe care nimeni nu se va mai bizui nici la bine, iar la rău cu atât mai puțin. Că-ți face ție plăcere să te joci cu focul sau că nu prea te sinchisești că, nerespectându-ți cuvântul dat, te pui într-o lumină nefavorabilă, fie, aceasta e alegerea liberului tău arbitru. Dar niciodată să nu-ți bați joc de lumina altui suflet, mai ales când lumina acestuia de-abia pâlpâie, atât de nemăsurat de fragilă fiindu-i, trebuind să și-o întărească, inclusiv prin ce face și ce spune. De pildă, acest lucru nu ți l-am povestit, dar în anul reuniunii de 10 ani de la terminarea liceului, avându-l pe domnul director al generației noastre ca să facă prezența celor de față, strigându-ne din catalog după nume și ajungând și la mine, fostul director mi-a cerut să îmi împărtășesc povestea, cu succesele și cu eșecurile ei, cu cei de față. Domnul director m-a urmărit cu multă atenție pentru ca la sfârșitul confesiunii mele, desigur, sensibile și emoționante, să îmi pună, cu voce tare, de față cu toți colegii noștri care au venit atunci, următorul diagnostic: ”bine, văd că ești sănătoasă, ai rămas întreagă la minte”. Iată că dragul de dânsul, zău, se pare că își făcuse griji în ceea ce privește sănătatea mea mentală întrucât desigur că s-ar fi putut să mă fi scrântit, suferind un accident cerebral care face, de obicei, și așa ceva dcu mintea unui om, scrântindu-i-o. Vai de mine, biata, dacă m-ar vedea domnul director acum, cu siguranță mi-ar pune un cu totul alt diagnostic. Acum agonizez de durere, soră cu nebunia. În ultimul an am avut mai multe episoade de nebunie isterică în timpul cărora mă lovesc cu pumnii, mă zvârcolesc, strig: ”ajută-mă și pe mine, măi, ajută-mă și pe mine cineva!!!”, mă întind pe podea ca să plând până la epuizare, plâns din care mă opresc numai din frica față de perspectiva de a suferi, din cauza unei crize de hiper-tensiune, un alt accident cerebral care nu și-ar duce treaba până la capăt. Prin aceste cuvinte vreau să zic că nu de perspectiva de a muri din cauza unui AVC mă tem, ci mă tem de perspectiva de a suferi un accident care mă va deforma și mă va handicapa și mai mult, lăsându-mă și mută, și surdă, și oarbă, și paralitică, și retardată din punct de vedere mental. Numai din acest singur motiv mă opresc, ridicându-mă de pe podea și punând o pauză, numai temporară, agoniei care mă culcă la pământ. Iată câteva cuvinte destul de expresive de care mă voi folosi pentru a pune mai mult accent pe adevărul pe care caut să ți-l transmit, trebuind să ți-l transmit precum este realitatea în care trăiesc întrucât mi-ai dat de multe ori impresia că în mintea ta s-a creat o imagine cumplit de distorsionată despre mine și despre puterea mea de îndurare și de răbdare, crezând că această putere este inepuizabilă, că sunt, în consecință, un supra-om, o mușchetăriță din cele trei, cum adesea ne-ai numit pe mine, pe sora mea și pe mama noastră:
”Singurătatea are în ea sămînţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la sin¬gurătate şi la frustrare.”
Mircea Cărtărescu, ”Travesti”
Sunt, totuși, niște motive destul de serioase care stau la baza jalnicei stări în care mă aflu, iar unele se referă la alterarea sănătății mele. Dar ce mă doboară într-atât de mult, de nu îi mai fac față deloc, sunt cuvintele mari, nobile și admirabile care mi s-au picurat în auz de când m-am îmbolnăvit, sunt, deci, promisiunile de facere a binelui față de mine și de întrajutorare de care nimeni nu s-a ținut, cel puțin în ultimii 5 ani. Atâta durere emoțională, câtă simt eu, nu doresc nimănui pe lumea asta să o cunoască. Atâta neglijență, atâta ocolire, atâta părăsire, atâta uitare, câtă am cunoscut eu de când m-am îmbolnăvit, nu doresc nimănui pe lume să cunoască! Într-un sfârșit, sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că m-a cunoscut mai bine, că a știut mai bine ce-mi poate mintea, că mi-a predat lecții din care să învăț câte ceva, că mi-a dat teme pe care să le fac, că mi-a dat teste și extemporale prin care m-a cercetat. Fiindcă dacă aș fi stat exclusiv la mila voastră, a celor care m-ați fi putut ajuta să trec prin marele necaz care mi-e boala, eu știu că aș fi stat alăturea de tatăl meu acum. Nu admit nicio contrazicere, mai ales pe motiv că aș gândi în nuanțe prea exagerate și pesimiste. Universul îmi trimite dovezi că astfel ar fi stat lucrurile, precum și zicala spune că ”ulciorul nu ține de prea multe ori la apă”, însemnând aceasta că nici puterile unui om, mai ales ale unui bolnav, nu sunt infinite. În orice caz, vezi și singură că, dacă un profesor și-a pus întrebări în legătură cu sănătatea mea psihică, nu încape dubiu că celălalt nu și le-a pus, la rândul său, mai ales în situația în care eu îi repetam într-una: ”Sânziana care este aici, de față”, vorbindu-i domnului Vulpescu despre tine. Îmi întăresc acest sfat încă o dată, cu riscul de a da dovadă de exces de zel: niciodată să nu pui într-o situație penibilă și umilitoare pe cineva, mai ales pe un bolnav care, prin starea sa, se află din oficiu într-o stare de vulnerabilitate asupra căreia îți asumaseși, practic, răspunderea să veghezi. Gândește-te de două, de trei ori și până la a zecea oară înainte să fugi din fața unei uși în dreptul căreia ai catadicsit, totuși, să viiîmpreună cu altcineva care se află într-o stare cu mult mai nefericită decât te afli tu, fiindcă această fugă se numește dezertare.
Din dorința de a te ajuta să parcurgi acest text cu mai multă ușurătate, l-am împărțit în două, invitându-te, ca atare, să citești și continuarea.
Cu dorință de a-ți fi de ajutor,
Cătălina.
