Sâmbătă, 4 noiembrie 2023
Bună, Aleeex!
M-am întors din hibernarea mea, precum ți-am zis săptămâna trecută. Am fost toată perioada aceasta bi-polară, râsu”-plânsu”, dar a câștigat râsul până la urmă. Ziua de 13 sept. a fost mai anapoda, dar la ”aniversarea” de 10 ani de la AVC am și dansat. Sau, mă rog… Ziua de 13 sept. are legătură cu cel care îmi este drag. Mi-e drag de la 16 ani, însă eu atunci nu mi-am dat seama că îmi era drag să îl văd, poate cel mai drag mi-a fost să îl văd din zeci și sute de figuri de oameni. Îl cheamă Marius și nu am vorbit cu el niciodată în lumea aceasta materială. Nu îl am printre prieteni pe Facebook și suntem străini unul față de celălalt. Dar pe 13 sept. 2015 am trăit o experiență foarte specială, mistică, aș putea zice chiar supranaturală, iar ea a avut legătură cu el, chiar dacă atunci, pe moment, nu am știut. Atunci nici nu-mi aminteam numele lui întreg. Dar mai mult de atât nu mă îndur să povestesc acum. Să nu mi-o iei în nume de rău, dar am primit atâta respingere dinn partea celor cărora le-am mai zis, jenați fiind chiar toți că eu cred că între mine și el este o legătură sufletească despre care am scris și tot scris. Știu cu o certitudine de 1000% că citește ce (îi) scriu, cel puțin de la o anumită dată știu și nu pot explica de ce nu mi-a răspuns cu niciun cuvințel până acum fiindcă nu m-ai crede. Și mi s-a aplecat de la atâta respingere că mi s-a frânt și inima, nefiind lăsată măcar să spun că mi-a fost cel mai drag om din lumea aceasta. Numai mama și Ana m-au tolerat la început, duupă care s-au plictisit și ele. Apropo, ultima activitate publică de pe contul său datează de pe 12 septembrie 2015. Este un basm și un coșmar în același timp, darr în basm nu m-a lăsat chiar nimeni să cred, ceea ce a făcut ca partea de coșmar să fie infinit mai infernală. Mai ales despre acest infern personal am scris, eu aceasta experimentez, anume ceva numit ”altered states of consciousness”, ”stări de conștiință modificate”, pe o scară de la stări infernale/larvare și până la stări edenice. Cu toate acestea, dacă-mi iese un basm cu final fericit, te voi ajuta să crezi și tu, din nou, în basme! 🙂 🙂
Cu aceasta ți-am răspuns parțial la punctul 1. Ai dreptate, îmi pare rău, când m-ai apostrofat că s-ar cuveni să povestesc lucrurile acestea mai clar ca să nu îți închipui fel și fel de scene ca să umpli spațiile goale. Dar m-am obișnuit să scriu înn acest stil și cu același limbaj, anume să scriu câteva pagini de idei generale, după care le iau la rând pe fiecare ca să le dezvolt. Am făcut un inventar: am scris în 10 ani aprox. 970 000 de cuvinte, deci vreo 3200 de pagini, 8 volume despre cunoașterea de sine, trezire spirituală, stări de conștiință modificate, vis lucid, patterns of behaviour/arhetipuri, etc. Și jumătate din aceste pagini sunt despre suflete pereche. Menite să fie pereche. Adică basm!!! 🙂 🙂
În acest basm MAI ALES Ioan de la Blaj nu m-a lăsat să cred fiindcă ar fi vrut ca el să fi fost cel despre care scriu. Apropo de el.. când a suferit atacul cerebral, el a intrat în comă, apoi în moarte clinică. Atunci el a trăit, ca majoritatea care intră în moarte clinică, ceva numit ”nde – near death experience” în timpul căreia i s-a arătat o ființă supranaturală (deci Divină) care i-a spus că mai are ceva de făcut pe pământ, motiv pentru care a fost adus înapoi. S-a trezit din comă atunci, dar a stat sedat și semi-conștient încă mult timp după aceea. Cazul lui a fost cu mult mai grav decât al meu. Partea curioasă este că, atunci cât a fost el în comă, eu am simțit că trebuia să mă rog pentru cineva, pentru un paralitic în scaun cu rotile pe nume ”Mountain”. Așa îmi venea mie gândul.. . El s-a trezit paralizat pe jumătate de corp și a ieșit din spital în scaun cu rotile! Iar numele lui este ”Munțiu”! 🙂 🙂 La câteva luni după ce și-a revenit, m-a găsit pe Youtube unde pusesem clipuri în care vorbeam despre AVC-ul meu. Dar de-abia 2 ani mai târziu mi-a scris, abordându-mă. Firește, dacă i-am zis despre rugăciunea mea făcută la îndemnul vocii mele lăuntrice, el s-a obsedat maxim de mine, de cazul meuu și de orbirea mea, crezând că eu sunt motivul pentru care a fost adus înapoi din lumea cealaltă. Deci el crede că mi-e acel suflet pereche despre care scriu, numai eu sunt aceea care înțelege și interpretează totul greșit, așteptând pe altcineva. Dar eu am ziua de 13 sept. 2015 pe care nu mi-o poate răpi nimeni. Acea zi este baremul meu după care mă țin ca să pot zice ”NU”, chiar unul extrem de categoric, unui om care îmi pare nepotrivit pentru mine, cu toate că circumstanța care îl implică și care ne-a pus în contact pare destul de năzdrăvană, cum ar zice Tiho că nu a putut fi numai o întâmplare. Vreau să zic că acest Ioan, când a venit să mă vadă, a venit din Germania, unde locuia, iar din România a venit din Oradea, unde stă sora sa geamănă, deși de baștină este din Blaj.
Daaa, Alex, cam în acești termeni îmi trăiesc basmul, din cauza acestor experiențe ascult de vocea mea lăuntrică și mă încred în intuiție, mai ales când aceasta îmi spune că ceva este nelalocul său. Așa am să ascult și acum de intuiție ca să îți ”prezint”” o idee care mi-a trecut prin minte de când ți-am citit mesajul sâmbăta trecută, să vedem dacă te voi ajuta să îți schimbi perspectiva asupra situației, ceea ce vreau să-ți spun fiind unul din acele lucruri care ți-ar putea provoca ulcerație. Dar nu mă dezic de rolul de strajă, trebuind să-ți dublez vocea rațiunii.
De aceea să-ți povestesc un pic despre ”homo sapiens retardatus”, cum am numit acel soi de ființă care nu se naște căpcăun, ci devine unul. Să-ți povestesc ce înseamnă că m-a retardat vărul meu în copilărie.
Ți-am povestit că am fost molestată la 8 ani de un bărbat străin în scara blocului. Și mi se pare că ți-am spus în treacăt că și vărul meu m-a hărțuit pe parcursul întregii copilării. Dacă nu ți-am spus, o fac acum. De când am fost mititică și până în preadolescență un văr din partea mamei, chiar nepotul preferat al bunicii/Mumei Prăpădurii care stă la noi, m-a agresat. Vreau să zic că meniul a fost nespus de vast.. ne băteam tot timpul, ne certam, hărțuială, mă pipăia pe sub bluze, etc. etc. Cu toate că toți adulții din familie vedeau ce-mi făcea la ordinea zilei, nimeni nu a reușit să ne despartă cu adevărat din conflict. Pur și simplu nimeni nu a avut putere asupra lui, cu toate că este cu numai un an și jumătate mai mare ca mine. Nu pot zice mai clar ce avea cu mine. Eram cea mai micuță din familie, din cauza aceasta am depistat în comportamentul meu și ceva ce am denumit ”complexul mezinului” despre care îți voi povesti altădată datorită lui Iris. Apropo, ești mai mică sau mai mare față de sora ta? În fine, cu sora mea nu se măsura la fel, cu ea nu se bătea tot așa, dar de mine nu s-a îndurat deloc. Dar când dădea el una, și eu dădeam și mai tare! Și pe Ana am scărmănat-o în copilărie, deci păruiala noastră este vechee, darr pe ea o ciufuleam fiindcă, tot așa, nu mă lăsa în pace ca să exist. Mă trăgea și mă ciupea de obraji, pretextând cum că eram drăgălașă, dar eu nu sufeream. Iar ce-mi făcea vărul acesta suportam chiar mai puțin. Abia prin clasa a VI-a a băgat de seamă tata că agresiunea vărului meu era prea din cale afară. Eram vecini în cartier și venea deseori la noi. Mă hărțuia în casă la noi, de față cu părinții mei. Atunci l-a certat tata și l-a izgonit, etc. Și să zicem că atunci s-a încheiat supliciul meu. Dar era cam târziu fiindcă mie mi se întâmplase ceva tare nefast dinn punct de vedere emoțional, mi s-a inhibat/refulat/retardat/retrogradat inteligența emoțională. Nu cea intelectuală fiindcă am fost elevă de nota 10, ci inteligența emoțională. Și cu ea mi s-a refulat discernământul în privința sexului opus, mi-a scăzut stima de sine sub nivelul oceanului. Stima de sine scăzută este o stare de conștiință larvară, nu este nici măcar instinct, cum este mânia, deci stima de sine scăzută este una din cele mai inferioare stări vibraționale, ca și sentimentul sărăciei care le domină pe mama și pe sora mea. Și uite cum s-a întâmplat mai precis, acest lucru pricepându-l numai recent, de când a venit bunica la noi, eu având aceste experiențe numite ”transpersonale”, precum este transa hipnotică folosită de psihoterapeuți cu scopul de a accesa și vindeca traumele memorate în subconștient. Prin urmare, dacă îți povestesc, știu ce zic.
Faptul că el m-a agresat ar fi putut avea și un altfel de deznodământ, dacă adulții din familie m-ar fi protejat și m-ar fi salvat la timp. În mod firesc, s-ar fi creat în centrul meu emoțional o forță de rezistență care m-ar fi ajutat să resping contactul cu oameni agresivi. Un timp inteligența mea emoțională a fost funcțională. De aceea am cerut ajutor nu numai de la familie, dar de exemplu am scris de mai multe ori redacției revistei ”Popcorn” de care poate îți amintești, povestindu-le ce și cum și cerându-le sfatul, iar ei mi-au răspuns chiar de fiecare dată, mi-am făcut niște prietene care locuiau mai departe de ulița bunicii, alteori fugeam de acasă, hoinăream pe ulițe. Cred că ai înțeles până acum că această agresiune se petrecea mai ales în vacanțele de vară pe care le petreceam la bunici. Firește, să hoinărești pe uliță ca un copil fără casă era pretext de bârfă, asta nu-i plăcea bunicii care îmi interzicea să vagabondez așa, forțându-mă să stau în curte, ofrandă pentru vărul meu. Atâta curte și atâtea case și șoproane și niciunn colțișor în care să fi stat în tihnă, simțindu-mă în siguranță și nepersecutată. Uneori el venea la țară cu câte un prieten cretin dintre prietenii lui cretini care stătea câte o săptămână. Atunci mă agresau doi. Și nimeni nu făcea nimic, ziceau ei: ”copilării”! Unul din acești tovarăși ai lui a fost așa de măgar și bou și prost-crescut că atunci când mi-am atinss limita rezistenței psihice și am cedat, l-am fugărit pe toată ulița și l-am biciuit cu biciul unicului pentru cai în văzul tuturor vecinilor. Abia după aceea i-a zis bunica să plece… Dar iar era prea târziu… Căci repet, în mod normal, discernământul m-ar fi ajutat și după aceea să resping agresorii, să mă feresc de ei dacă pe unul am reușit să îl biciuiesc chiar cu mânuța mea de fetiță, așa eram de luptătoare. 🙂 🙂
Dar viermele care m-a retardat a intrat pe o altă portiță și anume. În loc să ne despartă care cu cine se asemăna, bunica mai abitir ne obliga să trăim la comun. Dacă era și nepotul ei preferat, ne-a obligat pe mine și pe Ana să îl tolerăm, să îl acceptăm, să îl iubim chiar, fiindu-ne văr. Acest criteriu al ei s-a pus în practică într-unn fel atât de coercitiv și de silnic încât mi-a programat subconștientul să creadă că este absolut normal să trăiești alături de un om agresiv, să îl suporți, să-l înghiți și de care să nu te plângi fiindcă oricum nu te aude nimeni ca să te ajute. Deci această circumstanță m-a făcut să cred, la nivel subconștient, că este N-O-R-M-A-L un astfel de comportament. În consecință, eu am început să mă comport conform cu credințele mele subconștiente. Am început să caut prezența unor astfel de agresori, am început să îi atrag, am început să am relații cu ei, subconștientul meu căutând, în fapt, să aibă o relație cu văruul meu pe care eram forțată în mod silnic să îl tolerez, să trăiesc cu el. Deci vărul meu a fost prototipul bărbatului meu ”ideal” în adolescență.
Când l-am cunoscut pe Silviu (care era deja al doilea agresor, primul fusese chiar copia fidelă a vărului meu, însă acest prim borfaș a dispărut mai rapid din scenă), nu și-a arătat de la început agresivitatea, cu toate că au existat niște semne. Dar eu nu am reușit absolut NICIODATĂ să cer ajutor, mai ales de la părinții mei, fiindcă la nivel subconștient știam, din experiența cu vărul meu, că oricum era în zadar să cer ajutor, știind că nimeni nu m-ar fi salvat de cel pe care eram obligată să îl tolerez. Observi asocierea? Alex, am tăcut și am înghițit de la Silviu cu pâlnia, timp de 4 ani din 5 de relație, că și acum am coșmaruri, cu toate că am făcut cu el ca și cu vărul meu: dacă dădea una, eu dădeam mai tare. Să rectific această scenă ca să nu-ți imaginezi ceva greșitt. Silviu nu mi-a dat propriu-zis niciun pumn, eu l-am lovit cu mult mai mult, dar tot îmi lăsa brațele pline de vânătăi, abuz emoțional, psihic și fizic. Am aceste experiențee transpersonale și când amintirea lui Silviu este accesată, drept îți mărturisesc că orice contact sexual avut cu el eu l-am perceput la nivel subconștient drept viol.
Alex, eu de Silviu nu m-am despărțit fiindcă am putut să o fac singură fiindcă nu am putut. Imaginează-ți ce a însemnat să cerșesc despărțirea de la el timp de 4 ani, zi de zi. Am vrut să mă sinucid fiindcă el nu îmi dădea drumul. Nu o făcea fiindcă îi era frică lui că rămâne singur, era urât și gras, cine l-ar fi vrut? După ce ne-am despărțitt în cele din urmă, i-au stat cotoiului la pisicuțe-n coadă că nu mi-l imaginasem să fie așa un cuceritor. Și pe mine m-a ținut în temniță și m-a abuzat pentru fricile lui.
Dar îți ziceam că nu ne-am despărțit din puterea mea. A vrut cineva așa (adică Dumnezeu), așa de extraordinară a fost acea zi când am scăpat de el, zi de pomină despre care nu îți mai povestesc fiindcă am scris-o în carte, iar acum mi-e foarte silă de amintire. Îți pot da linkul dacă vrei să citești. Mda, aș zice, mă ajuta Dumnezeu pe o parte, iar pe alta deja mă auto-sabotam, căutând marea aventură care să îmi împacee propria înciudare pe care o aveam din cauza bătăușului, cum vrei și tu să-ți mângâi înciudarea cu Tiho. Așa l-am cunoscut pe Bryan care nu a fost singurul ”babalâc” cu care m-am întâlnit în acel an. Dar eu l-am căutat și l-am vrut în mod deliberat să fie mai matur, trăgând nădejde că va fi mai matur decât băiețandrul de Silviu. Apoi a venit AVC-ul. Dar când luam eu aceste decizii atunci, îmi permiteam, ca să zic așa, întrucât nu aveam nicio răspundere decât aceea asupra propriei vieți. Tu ai mai multă răspundere, având și copii, de aceea și măsurile pe care trebuie să le iei trebuie să fie mai precaute, cel puțin unn timp, până ce ți se mai împrăștie ceața aceea dinn creier și ți se mai limpezește cerul.
Și de-abia acum îmi recuperez inteligența emooțională din aceste traume și refulări. 🙂 Uneori cred că a adus-o Dumnezzeu pe bunica din voia Sa deliberată între noi pentru ca fiecare să-și vindece traumele relaționate cu persoana ei, toate am fost afectate de când suntem pe lumea asta. Zău că mie, cel puțin, îmi curg amintirile ca apa la robinet de când a venit, ceea ce este foarte mângâietor și consolator. Să te vindeci de traume, vreau să zic, năzuința aceasta trag nădejde să ți-o pot transfera încetul cu încetul pentru că ai și tu deja prea multe bagaje pe care le porți cu tine tot timpul. Dar pentru aceasta îți trebuie foarte mult curaj să te cunoști pe tine însăți, aceasta însemnând că trebuie să recunoști și să conștientizezi și răul din tine, nu numai binele, adică părțile tale pozitive. De fapt, este absolut indispensabil să înțelegi răul întrucât și acela coace și tot coace în mintea noastră, la nivel subconștient, atrăgând fel de fel de oameni, de experiențe și de întâmplări. Aceasta este un apropo legat de întrebarea ta, cum că atragi ce coci în mintea ta. Chiar așa este, dar chestiunea are și o față ascunsă pentru că subconștientul mai coace și de unul singur, independent de voia noastră deliberată și de știrea noastră. De aceea se petrec și accidente, întâmplări care sunt numai pure întâmplări, fără a fi ceva misterios în ele, cum ar pretinde Tiho. Îmi pare rău, dar trebuie să mă iau în continuare de el deoarece știu și simt că este ceva nelalocul săău în privința lui, vrând să te protejez pe tine de ceva ce nu știu dacă voi reuși să explic, în legătură cu trebușoara aceasta îmi venise și gândul sâmbăta trecută pomenit pe la începutul compunerii mele despre care am vrut să-ți spun de săptămâna trecută dacă nu aș fi fost atât de împrăștiată din cauza aniversării de 10 ani de la AVC, cu toate că am o sănătoasă atenție distributivă.
Acum, dacă mi se deșteaptă centrul emoțional, inteligența emoțională (pe care o mai numesc uneori și ”logica inimii”) nu se dezvoltă exclusiv în baza experienței personale de viață, cât și în baza experiențelor transpersonale și regresive în sufletul uman colectiv, inconștient. Atâta numai că nu am și experiență practicăă directă cu alți oameni, am învățat numai să recunosc ce este în nereguulă în viața mea. Dar nici nu poți ajuta pe altcineva, pretinzând că îl poți înțelege, dacăă nu te cunoști pe tine însuți mai întâi. De aceea eu pun din start cărțile pe masă, propunându-ți ca mai înainte să începi să faci oleacă de curățenie în sufletul tău și în centrul tău emoțional, înainte de a căuta iarăși compania unui cineva, vrând să-ți mângâi înciudarea și răspunzând și nevoilor instinctului care țin de siguranță, de protecție, etc. Dacă tot mi-ai cerut să zic lucrurilor pe nume, așa voi face, vrând să te ajut să înțelegi că nu mi s-a pus pata pe Tiho cu care mi-ai mărturisit că ai mai vrea să mai încerci numai din cauza propriei experiențe eșuate cu Bryan pentru că în cele din urmă vei constata că nu pe Tiho mi s-a pus pata, ci pe orice pretendent care îți poate intra în această perioadă în viață, centrul tău emooțional fiind acum un câmp minat din cauza lui Cristi.
S-ar putea să-ți fi dat impresia că lui Bryan îi port foarte multe resentimente, dar realitatea este diferită. Având aceste experiențe regresive, am conștientizat nespus de multe lucruri și anume: resentiment îi port lui Silviu, la nivel subconștient eu și acum duc un război pe viață și pe moarte ca să măă despart de el și ca să îmi câștig independența; lui Vryan am descoperit că nu resentiment îi port la nivel subconștient pentru că el nu m-a maltratat, îmi săruta tălpile șii mă numea ”little lady” și era un individ teribil de inteligent și de talentat, dar rătăcit; impresia pe care am descoperit-o imprimată în subconștient a fost și de frică, de teamă față de el, dinn cauza faptului că la nivel subconștient eu percepeam, de fapt, diferența de vârstă, în timp ce la pretinsul nivel conștient îmi ziceam (adică mă mințeam) că acest detaliu nu avea prea multă importanță; din contră, de fapt centrul emoțional o percepea prin intermediul fricii, mai ales pentru că centrul emoțional era construit pe un câmp minat, acela al experienței abuzive cu Silviu; din cauza acestui câmp minat am avut uneori tendința să mă iau la trântă și cu Bryan, precum am făcut cu vărul meu și cu Silviu, dar m-am abținut întotdeauna, ceva îmi oprea palma la timp, zicându-mi că palma unui bărbat matur, adult, dacă ar fi ripostat și ar fi răspuns palmei date de mine, nu s-ar fi putut compara în veci cu palma unui băiețaș crescut sub fusta maică-sii, precum era Silviu; cu alte cuvinte, prin intermediul fricii am perceput diferența de vârstă dintre noi, cu toate că nu a fost vorba numai de frică, am descoperit că i-am purtat și afecțiune. Observi asocierile? Și constați adevăratul motiv pentru care mă tem pentru tine, în condițiile în care tu ești încă traumatizată și, prin urmare, încă nepregătită să o iei de la capăt cu altcineva, nu înainte de a-ți face unn riguros proces de conștiință și de introspecție?
Acum să revenim la ”homo sapiens retardatus” cu numele de Cristian. Cum mi-ai povestit că v-ați cunoscut corespunde cu ce îmi aminteam din vaga amintire pe care o am despre conversația noastră din mașină. Îmi amintesc că ne-a vorbit despre mama ta și că a fost foarte respectuos și politicos cu amintirea mamei tale.
Dar eu am tras nădejde până în ultima clipă, până ți-am citit mesajul, că violența luii nu depășise granița verbalului. Am sperat până în ultimul minut, iar când am citit că ați ajuns la violență fizică, mi-au scrâșnit dinții. Agresiunea verbală se corectează și se reeducă mai ușor, cea fizică este o problemă căreia îi dau mai puține șanse de reinstruire. Cred cu toată sinceritatea că orice problemă de comportament se poate corecta și cu toată inima îți mărturisesc că într-un colț de suflet am nădăjduit că aveați să vă împăcați, trebuindu-vă o pauză mai mult sau mai puțin îndelungată în cursul căreia el s-ar fi putut schimba, având voi acest gen de noroc pe care numai puțini îl au. Îți amintești că am fost un timp de partea celor care te sfătuiau să mai încerrci, să îi mai dai o șansă. Aproape că mă simt jenată, cu toate că parcă tot nu-mi pare rău, acum te prețuiesc și mai mult pentru că ai mai încercat, de aceea simt că nu greșesc dacă îți zic că tot efortul tău se preschimbă în biluțe albe în cântarul milei Universului care te pot favoriza. Fiindcă trebuie să știi că toate aceste lucruri se măsoară și se cântăresc, din acest cântar ne vine nouă norocul.
Dar eu de aici nu-ți mai pot cere să mai încerci în privința lui Cristian, cel puțin nu pe calea tradițională, adică aceea a relației directe, a comunicării directe, a șanselor directe, bine poți face pentru el și indirect, adică de la distannță, iertându-l și rugându-te pentru el ca să își bage mințile în cap în loc să îl blestemi ca să și le rătăcească mai mult. 🙂 Dacă pe mine m-a scos Dumnezeu, din mila Sa, din ghearele și din agresivitatea lui Silviu, cu atât mai puțin pot cere altui suflet să facă sacrificiul de a nu renunța, de a mai da o șansă, fiind copiii voștri la mijloc. Acest sacrificiu nu ți-l cer, dar despre altul îți voi vorbi mai puțin împrăștiat între atâtea idei, cu toate că ți-am bătut apropoul în privința lui printre rânduri, spunându-ți mai devreme chiar să te rogi pentru el.
Și încă nu despre asta îmi venise gândul sâmbăta trecută și pe care nu am apucat să-l dezvolt, dar îți voi trimite ce am scris până acum. Scriu de ieri, iar azi este duminică. M-am spălat ieri la cap și am stat cu geamul deschis un sfert de ceas, iar acum mi-e gâtul ghem de ace, mă ustură cumplitt. Și trebuie să-mi și vinăă ciclul. Nu mai reușesc să mă concentrez, iar ce aș fi vrut să-ți mai spun este prea serios ca să trec în scris printe înjurături, lacrimi și furnicături în gât și crampe. Voi reveni în câteva zile, la începutul fiecărei ierni mi s-a întâmplat să răcesc chiar când îmi vine ciclul. Este una dinn cele mai oribile senzații din lume. Dacă ai avea răbdare să aștepți și continuarea până să-mi răspunzi, mi-ai face un mare bine pentru că nu m-aș mai împrăștia peste tot, deși dacă simți nevoia să explic ceva mai clar, să mi-o spui pentru că nu mă deranjează deloc să reiau. Numai că nu vreau să-mi pierd ideile.
xoxo Să ai un început de săptămână ca lumea!
